Măslinul

Mă pierd adesea-n pașii tăi,
Ca-ntr-un refren ce nu se uită.
Ești dorul meu din anii-nalți
Și bucuria netrăită.

Când râzi, se-aprind felinarele,
Și lumea-ntreagă e decor.
Tu ești răspunsul verii mele
Și-al inimii senin fior.

Pe strada ta cu flori cobor,
Și simt cum bate-un nou amor.
Cu fiecare pas ușor,
Mă-ndrăgostesc de tine iar.

Și, dacă mâine vine-n zbor,
Nu-l chem, nu-l prind, nu-i cer nimic –
Că-n brațele-ți e tot ce strig,
Pe strada ta… și-n al tău dor.

Respiră-n mine
sângele tău aprins, cald,
cerul se topește.

În palma mea stai
ca un timp neînceput,
nesfârșit te simt.

Ochii tăi fac scrum,
în mine se-aprind focuri
ce nu se sting: dor.

Sufletul tău gol
mă îmbracă-n clipe reci
cu freamăt de foc.

Un sărut ascuns
se naște în pântecul
întunericului.

Trupul tău arzând,
oglindă de veșnicii,
mă înghite tot.

Sub pielea ta albă
curg râuri de liniște
și strigă spre mine.

Ne stingem cu ploi,
visul devine pământ,
sămânță și rod.

Noaptea se destramă,
când iubirea noastră arde,
Eros ne înghite.

Mă îmbraci cu nopți,
cu întrebări nelumești,
cu abisuri vii.

Între coapse moi
mă pierd ca într-o mare
fără de hotar.

Ne legăm prin dor,
două lumi fără nume
într-un singur trup.

Ai lăsat în mine
semne de foc și de vis,
îți port amprenta.

Îmi ești început,
dar și capăt de lume,
un arc infinit.

Pășești în mine,
ca o umbră în lumină,
fără hotare.

Sub un singur pas
se sfarmă eternități,
dar noi rămânem.

Am fugit cu tine-n seară,
Pe-o plajă fără nume,
Sub lumina lunii clară,
Ne topeam, ca marea-n lume.

Ai zâmbit și s-a topit
Umbra nopții pe cărare,
Pe nisipul aurit
Ne-am iubit fără hotare.

O vară cât o viață
Să fim, să nu regret,
Cu tine, în speranță,
E totul mai complet.
Nu-mi trebuie avere,
Doar pașii tăi desculți –
Și valul care cere
Săruturi dulci… mai mulți.

Mă cufund într-un somn agitat
Cu gândul la tine -
Cutreier patul de la nord la sud
Şi într-un vis de la est la vest.
Nu mai există latitudine în sentimente
Şi nici longitudine în ceea ce gândim...
E atât de mult spaţiu între tu şi eu,
Eu şi tu;
Căci mii de oceane nu pot naviga
Corăbiile sufletului meu şi
Adâncul tău niciodată nu va fi cucerit
Căci lacune, lacune îl vor cotropi....
- Ooo, tu!
Tu, cea cu doină-n suflet şi lacrimi peste inimi,
lasă-ţi profanul în iertare şi uită prezentul;
- Vino!
Vino repede în zare, cu mine sau fără mine.
Simte descătuşarea gândului pribeag
Şi exaltă-ţi simţurile cu libertate,
sărută-mă si strânge-mă-n braţe.
Nu te voi mai pierde niciodată.

Într-un fel sau altul,
prin universul întâmplărilor
imprevizibile,
amprenta pe care
o vei lăsa, zănatic,
în tot ce vei iubi -
va purta semnătura mea.

Există poeți ce-și scaldă gândul în cerneală
și exist eu –
un poet ce nu scrie cu tuș,
ci cu pașii rătăciți ai umbrelor,
cu doruri rămase-n prag
și cu amintiri ce îngenunchează în șoapte.

Eu nu scriu –
ci îmi revărs tăcerile pe hârtie,
până când timpul însuși
își oprește ceasul
să mă asculte.

Eu nu caut rima, ci revelația -
nu versul perfect, ci adevărul trăit.
Poezia mea e o catedrală interioară,
construită din tăceri care sclipesc sub lumină lăuntrică.

Fiecare cuvânt e o scânteie căzută dintr-un gând ancestral -
Fiecare poem, o pasăre albă, născută din tăcere, menită să sfideze uitarea.
În lumea mea, melancolia nu e tristețe, ci formă de cunoaștere,
iubirea – nu promisiune, ci drum spre sine,
golul – nu absență, ci altar al prezenței.

Simt umbrele lui Bacovia, ecoul tăcut al lui Blaga, visul lucid al lui Stănescu, neliniștea romantică a lui Minulescu și infinitul visător al lui Eminescu.
Dar eu nu continui o tradiție –
o renasc în țesătura intimă a propriei sensibilități.

Eu nu strig.
Eu nu cer.
Eu rostesc, o lume întreagă-ntr-un singur suspin -
ecoul nemărginit al tăcerii.

Și-atunci înțelegi:
nu toate inimile bat în piept.
Unele se aud doar în poezie.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Pe uliţa aceasta nu mai răsună 

Până târziu în noapte glasuri de copii .

Pe uliţa aceasta tăcerea se sufocă

La ora când umbrele dorm .

Uliţa aceasta este tristă ,

E ca o clepsidră cu vieţi ,

Timpul exersează picurând ultimul fir .

Pe aici se plimbă tăcut Dumnezeu ....

Printre coastele strivite de singurătate

Picură liniştea . Nu mai e nimeni ....

Niciun glas de copil nu mai răsună 

Până târziu în noapte . 

Uliţa este pustie , doar marginile ei

Vorbesc despre o trecere .

Pe aici miroase a iarbă ....

Între cele două respiraţii ale ei 

Nu se mai joacă niciun copil .

Greu îmi e să ..
Mă despart de cineva,
Dar mai ales
De iubita mea.

Dragostea la care,
Țineam mult la ea.
Sa despărțit de mine,
Zrobindu-mi inima!

Inima-mi bolnavă,
Cu sânge negru se umplea
Tristețea, amărăciunea,
Toată noaptea mă lovea.

Gândindu-mă la tine,
Inimioara se frângea
Văzându-te, inima pe loc murea,
Și amintirea rău mă chinuia.

Da, îmi va fi greu,
Da, îmi va fi și rece!
Dar timpul nu va vindeca.
Ci doar va trece!

Potopul arde sub soarele greu,

Și arde și moartea, și cerul, și eu,

Și lumea întreaga se-ascunde în foc,

Și noi în potop.

Și timpul ne apasă sub pașii greoi,

Ne prindem în umbre amândoi.

Eu mă întreb, tu te întrebi, și uite așa,

Lumea-i grea.

Dă-mi mâna și hai să fugim de potop,

De lume, de rele, ntr-un loc

Unde e zi și zâmbești,

Și ești!

Distanța e doar o umbră neagră și grea,

Ești tu, mereu, în inima mea,

Te iubesc atât de mult,

N-am cum să te uit!

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

    Eu n-am pierdut, 
    tu n-ai câștigat. 
    Cu sentimentul ăsta în noi, 
    am mers mai departe, 
    ținându-ne de mână, 
    ca întotdeauna. 
    
    M-ai privit grav, cu teamă, 
    iar eu am cedat. 
    Eu n-am câștigat, 
    tu n-ai pierdut. 
    Frunzele toamnei
    au căzut peste noi.