M-AM ÎNTREBAT DE-ATÂTEA ORI…

    Dacă rămâi, taci... 
    nu spune nimic, 
    căci rănile-adănci, 
    se vor închide peste mine, 
    şi-odată cu timpul, 
    voi pierde durerea, 
    ce-mpinge spre hăuri,
    Lumina...
   

    Şi dacă totuşi pleci, 
    nu te întoarce niciodată... 
    ci mergi mai departe, 
    pe drumul de tine ales... 
    cuvintele spuse cu grijă, 
    acum nu-şi mai au sens... 
    inutilele lacrimi, 
    căzute, s-au şters...
    
    Dar nu uita :
    că AM FOST,
    o filă din tine,
    căzută pe jos,
    murdară şi ruptă,
    iubind fără rost,
    albă, nescrisă, fără cuvânt,
    biata hârtie, zdrobită de vânt...

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...

    Eu te iubesc, fără să am habar,
    În sunetele triste, duioase, de sitar,
    Străluminând în raza unui star,
    Ecouri stinse-n râuri de cleştar... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vezi,
    Imensele câmpii de lanuri verzi,
    În mintea ta, continui să visezi,
    La adierea fină-a unei după-amiezi... 
    
    Eu te iubesc, fără ca tu să ştii,
    Că strugurii s-au copt de mult în vii,
    Sub cerul plin de umbre ivorii,
    Precum sunt trase brazdele-n câmpii... 
    
    Eu te iubesc, fără că tu să vrei,
    Şi nu pun preţ şi nici măcar temei,
    Pe vorba rea a celor "grei",
    Ce nu-s decât o bandă de mişei... 
    
    Să mă iubeşti, fără că eu să ştiu,
    Că-mi irosesc cuvintele-n pustiu,
    Că n-am fost suficient de grijuliu,
    La soare, ţărm, şi valul auriu… 

    Pe ţărmul pustiii al inimii mele,
    cândva cu talpa goală ai călcat;
    genuni, pierdute-n infinit de stele
    c-aţi fost, nicicând nu voi uita...
    Dureri-cuvinte, drepte şi ostile,
    mi-au obosit auzul... şi-am plecat...
    uşor şi trist, neplâns de nimeni
    un psalm fără de ultim vers rugat -
    Mătăniile, crude-au fost cu mine
    dezvăluindu-mi taine fără rost:
    din ochi o lacrimă mi-a picurat adânc în tine
    şi-am aşteptat în van ecoul ei îndepărtat...
    Dar n-am primit în schimb decât un răsărit furat
    şi-un pumn de praf de stele 
    m-am răzgândit şi m-am schimbat... 
    în flăcări verzi și rebele.
    Din ochii cui mi l-am rugat
    să cresc din transparenţă, mugur mat?

Te rog, oprește-te inimă, și îndură și această lume - demult pierdută în multiversul meu de amintiri. Privește cum imaginile acestea vii se zbat să iasă la suprafață. Iar tu, minte, potrivește cuvintele cu sunetele și culorile acestea, să nu se piardă. Și tu, suflet, fii bun și blând și iartă-mi neputința de a împleti în cuvinte acest iureș de emoții și sentimente încercate cândva...

Se făcea, că eram îmbrăcat cu un hanorac ușor de vară, înfrunzit în roșu, alb și negru, cu gluga trasă peste ochi și mâinile adânc vârâte în buzunările unor raiați spălăciți de culoare bej, că aveam vreo șapte ani și eram, așa, un pic mai obrăznicuț și împreună cu familia, ne aflam înghesuiți într-un autocar arhiplin cu alte familii care purtau în suflet aceeași năzuință: mănăstirile din nordul Moldovei! 

Și mamă!, ce emoții încercam, întrucât era pentru prima dată când porneam la un așa drum lung - o aventură! -, laolaltă și cu alți țânci de vârsta mea, cu care împărtășeam, deocamdată, doar ochiade fiind taaare sfioși și nedezlipiți din brațele ocrotitoare ale părinților care ne tot dojeneau: Da' stai locului, parcă ai furnici în ceia!

Da' nu stăteam, că de, furnicile își aveau rostul lor. Iar ca să ne potolească, ghidul autocarului ne puse gând rău: ne invită pe fiecare-n parte să recităm la microfon, să cântăm, sau, mă rog, să spunem câte ceva din ființele noastre!
Ei, atunci să vezi codeală:
— Ba du-te tu primu', că eu am fost acasă...
— Ba mai bine tu, că eu am fost la pădure!, știți cum e când te lovește brusc neinspirația, iar mintea se-ntunecă bosumflată și incapabilă să te scoată din încurcătură...

Și-mi vine și mie rândul!, că-mi venea să intru-n pământ de rușine și sfială, am încropit eu acolo o strofă, două din Arghezi, combinat cu Topârceanu și Alecsandri, că la final toți au izbucnit frenetic în aplauze, ai mei erau cu gurile căscate a ... mirare, (de unde știe ăsta versuri, că noi nu l-am învățat, poate de la școală, cine știe?), și a trebuit, vrând-nevrând, să mai fac și o plecăciune la îndemnul ghidului care îmi strânse mâna ca unui om mare, sporindu-mi și mai mult sfiala, tratament sigur împotriva furnicilor!

Orele au trecut înghițite de kilometrii parcurși până la prima oprire, o stație peco, iar noi împielițații ne urmăream unii pe alții în jurul autocarului amețind cu bună știință audiența, fiindcă acu' eram prieteni buni, la cataramă, ne știam după nume și... poezii, furnicile reveniseră în forță cu curaj și eram puși pe șotii, ce dacă mai prindeam din zbor câte-o scaltoacă, două, că doară ne făcea să râdem și mai tare la genul aceasta de "mângâieri"!

Dar, se dă semnalul, ne numărăm pe degete, suntem toți, hai din nou la drum, nu mai este mult până la destinație. Înainte de prânz, ajungem la mănăstirea Sucevița, unde, dintr-o dată, ne lepădăm de furnici și pășim cu smerenie în curtea bisericii, facem câte-o cruce cât noi de mare, aratăm că știm să fim și cuminți, cuprinși de evlavia locului și gravitatea momentului. Măicuțele îmbrăcate-n negru din cap până-n picioare, ne preiau într-un grup serios, intrăm în biserică, facem din nou cruce, ne ridicăm pe vârful picioarelor să pupăm icoanele vechi, sub privirile neîndurătoare ale sfinților nemișcați de pe părete...

Apoi ghidul ne arată scara către rai zugrăvită în partea de nord a bisericii și ne explică ce se-ntâmplă dacă nu ești cuminte și-ți faci păcate de nu-ți asculți și nu-ți respecți părinții, profesorii și... patria! Cazanele cu smoală-ncinsă așteptau mușterii noi și erau, iată, păstorite de drăcușorii cei roșii cu cornițe răsucite și copituțe în loc de picioare, care ne priveau cu poftă mare, cu gurile rânjite și limbi ascuțite, bifurcate, brrr! te lua cu fiori reci pe șira spinării și aveam mâinile moi de la transpirația rece!

Însă, fiind trecut de amiezi, iar noi veneam de la drum lung, măicuțele-și făcură milă de tinerețele noastre și ne arătară că de vom fi cuminți și de vom învața bine și asculta de părinți, îngerași cu aripi albastre aveau să ne ție-n pază să nu ratăm vreo treaptă, toți sfinții și arhanghelii și heruvimii, aveau, Doamne ajută pe noi și pe toată lumea!, să ne sprijine să urcăm scara ce drept și lin duce către rai!

Iar mai apoi, ne invitară, colocvial, să gustăm din bunătățurile mănăstirii ieșite chiar din mâinile sfințite ale măicuțelor, haideți să ne poposim oleacă la umbra teiului cel falnic ce umbrește masa lungă învelită cu mușama curată, luați loc vă rugăm, nu, nu, copii să steie dimpreună, părinții pe-o parte, iară ei pe alta, serviți, vă rog, dulceață de trandafiri ieșită de anu' ăsta, oamenii mari să beie vin roșu din carafe, iară copchii, apă răce de fântână, scoasă amu, proaspăt, până să vie și părintele care-i plecat cu primaru' la o măsurătoare de țarnă...

A fost pentru prima oară în viața mea, când am servit dulceață de trandafiri. Acel parfum, acea dulceață, acel moment, a rămas și va rămâne cu mine pentru totdeauna, laolaltă cu un grup de copii gălăgioși și părinți îngăduitori, care, într-o după-amiază liniștită de vară aproape de asfințit, sub un soare cald și generos, înfrânt de umbra răcoroasă a teiului, fără să știe, mi-au oferit o cale către arta de a trăi bine... Ars vivendi.

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

Intră iubito, pășește-mi pe suflet,
Precum amurgul pe cerul complet...
Toarnă-mă-n palme ca lutul fierbinte,
Să-mi fii adâncimea cuibărită în minte...

Fă-te comodă în tot trupul meu:
Odihnește-te-n mine, lasă-te greu...
Apasă-ți penumbra pe tâmplele mele,
Să-mi fii limpezimea îmblânzită de stele... 

Și dacă vei vrea să-mi privești printre pleoape,
Somnul ușor ca pe-o frunză purtată de ape,
Din nou, pe piele, să-mi scrii ridul adânc,
Ca pe un vers, pe care, flămând, îl mănânc...

Și dacă vei vrea, cândva, să afli ce simt,
După o noapte albastră topită-n absint,
Fii răsăritul ce șterge această tristețe adâncă,
Fii țărmul meu, pe care valul nebun se aruncă...

Stai liniștit 

Suflet pur,

Și nu te mai îngrijora,

Lângă tine stă iubirea ta.

Dăruiește-mi inima

Știind că o s-o păstrez,

Și nicidecum nu o s-o mai pierzi,

Vei trăii în veci în inima mea

Pentru că pe tine nu te voi uita

Voi fi parte mereu 

Din inima ta

E un lanț gros 

Ce nu se va dezlega,

Iubirea noastră este pură

La fel ca sufletul tău

Un lac lin de apă,

Unde luna reflectă printre nori.

De ce iubirea doare fără rost,  

În loc să-ți fie soare-n adăpost?  

Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,  

Iar visurile-s acum tăciuni.

De ce trebuie să fie așa mereu,  

Să nu te pot vedea, drag vis al meu?  

Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,  

Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.

De ce mereu îmi lipsește alinarea,  

Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?  

Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,  

De dor măcinat și-n agonie tot zac.

Și chiar de dorul mi-e alinare,  

În amintire sunt în brațele tale.  

Căci, și când totu-i greu,  

Ești lumină-n gândul meu 

Aducându-mi mereu un zâmbet,  

Pe-al meu chip tot mai supărat,  

Făcând acei nori grei de furtună,  

Să se transforme într-o semilună,  

Luminând al meu cer tulburat,  

Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.  

Căci chiar și-n clipele de mare agonie,  

Dragostea ta rămâne veșnică alinare.

Am dor de dor, de-un gând pierdut,

Ce-n suflet mi-a rămas tăcut,

Ca un ecou în zori, fugar,

Îmbrățișat de-un vis amar.

Mi-e dor de dor, mi-e dor de mine,

De pașii mei rătăcitori,

Ce-au alergat pe drumuri line

Și s-au pierdut printre ninsori.

Am dor de dorul ce mă doare,

De clipe ce nu s-au născut,

De-o amintire trecătoare

Dintr-un trecut ce m-a durut.

Dorul de dor mă cheamă iar,

Ca o chemare din abis,

Să-l port cu mine în zadar,

În orice zi, în orice vis.

deux yeux qui m'aimaient

ils se sont fermés devant moi.

tes bras m'ont embrassé

et les pleurs semblent m'avoir quitté.

mes roses mortes ont refleuri

dans le rude hiver

parce que je t'aime encore aujourd'hui.

Autor Alina Zamurca 

 Poezia compusă pe 19.10.2024

Un băiat simpatic, George...

Un băiat introvertit, George...

Un băiat amuzant, George...

Un băiat cum nu am mai întâlnit până acum, George,

Un băiat pentru care orice atenție contează, George,

Un băiat căruia îi plac poeziile, George,

Un băiat expresiv și artistic, George,

Un băiat care chiar vrea să ne plimbăm cu hidrobicicleta, George...

Un băiat care chiar vrea să stăm să povestim la picnic, George,

Un băiat cu care se poate merge la cinematograf, piese de teatru, George,

Un băiat cu gusturi simple, dar bine alese, George,

Un băiat curajos și hotărât, George,

Un băiat cărui îi plac revistele vechi de modă, George,

Un băiat care cu fiecare ocazie, aduce mai multe flori, bomboane, George,

Un băiat ale căror poezii mă atrag tot mai mult, George,

Un băiat care scrie, taie și rescrie și de 1000 de ori, până să exprime exact ce își dorea, George,

Un băiat cu care merg la vecina ce dă meditații la spaniolă, George,

Un băiat care, dacă rămân în urmă cu învățatul, mă meditează și pe mine, George,

Un băiat care ascultă cam același gen de muzică, George.

George, amintirile mele legate de tine, cum te-am cunoscut și cât de mult mi-a plăcut cum scriai, cum mâncai pizza, cum râdeai la glumele mele (că în mod normal, doar eu râd), cum râdeai de mine câteodată, cum ne plimbam pe alei, cum mergeam amândoi cu motocicleta, pe autostrada Soarelui, depășind limita de viteză, cu pletele în vânt, lipsiți de griji, cum știam să ne facem unul pe celălalt să ne simțim bine, să ne ridicăm moralul, să ne distrăm prin crâșme, să mergem la meciuri de fotbal, să țipăm și să scuipăm semințe, să ne jucăm cu pisica mea de rasă Nebelung, să îmi dai un stilou de care te-ai plictisit, ți-l reparam și te bucurai foarte mult. Dulci amintiri, păcat că ai plecat cu nu știu ce proiect in Brazilia. Nu e nimic, erai tânăr, cum ar spune Otilia din ,,Enigma Otiliei" aveai visele tale și trebuia să ți le îndeplinești. Mai sunt atâtea fete, dar de proiectul acela chiar aveai nevoie. Te înțeleg, nu mi-ai lăsat multe poezii, dar eu le voi păstra, amintirea lor va înflori din ce în ce mai mult când le voi citi, răsfoi, când mă voi bucura de scrisul tău și de ce ai vrut să exprimi prin acele rânduri.

Yüreğimin baharı

İyi bir çocuk, George...

İçe dönük bir çocuk olan George...

Komik bir çocuk, George...

Daha önce hiç tanışmadığım bir çocuk George.

Her türlü ilginin önemli olduğu bir çocuk George,

Şiirleri seven bir çocuk George,

Etkileyici ve sanatsal bir çocuk olan George,

Bizi gerçekten hidro bisikletle gezmeye çıkarmak isteyen bir çocuk, George...

Piknikte oturup hikayeler anlatmamızı gerçekten isteyen bir çocuk, George.

Birlikte sinemaya gidecek bir çocuk oynuyor, George,

Basit ama iyi seçilmiş zevklere sahip bir çocuk olan George,

Cesur ve kararlı bir çocuk olan George,

Eski moda dergileri seven bir çocuk olan George,

Her fırsatta daha fazla çiçek, şeker getiren bir çocuk, George.

Şiirleri beni giderek daha çok cezbeden bir çocuk, George.

Tam olarak istediğini ifade edene kadar binlerce kez yazan, kesen ve yeniden yazan bir çocuk George,

İspanyolca dersi veren komşuma birlikte gittiğim çocuk George,

Eğer öğrenmede geride kalırsam, benim için de meditasyon yapan bir çocuk, George.

Hemen hemen aynı türden müzik dinleyen bir çocuk George.

George, seninle ilgili anılarım, seninle nasıl tanıştığım ve yazdıklarını ne kadar sevdiğim, pizzayı nasıl yediğin, şakalarıma nasıl güldüğün (çünkü normalde sadece ben gülerim), bazen bana nasıl güldüğün, eskiden nasıl konuştuğumuz sokaklarda yürüdüğümüzü, ikimizin de nasıl motosiklet sürdüğümüzü, Güneş otoyolunda, hız sınırını aştığımızı, saçlarımızı rüzgarda, tasasızca, birbirimizi nasıl iyi hissettireceğimizi, moralimizi nasıl yükselteceğimizi nasıl bildiğimizi, barlarda eğlenin, futbol maçlarına gidin, çığlık atıp tohum tükürün, Nebelung kedimle oynayın, sıkıldığınız bir kalemi bana verin, tamir ederim ve çok mutlu olursunuz. Tatlı anılar, ne yazık ki Brezilya'da hangi projeyle gittin bilmiyorum. Hiçbir şey değil, "Otilia's Enigma"dan Otilia'nın da söylediği gibi gençtin, hayallerin vardı ve onları gerçekleştirmek zorundaydın. Başka pek çok kız var ama bu projeye gerçekten ihtiyacın vardı. Seni anlıyorum, yapmadın Bana birçok şiir bırakın ama onları saklayacağım, onları okudukça, göz gezdirdikçe, yazdıklarınızdan ve o satırlarla anlatmak istediklerinizden keyif aldığımda hafızaları daha da çiçeklenecek.