Întoarce-te la El
Singur în lume și rătăcit
Ca o oaie căzută-n râpă
Eram murdar, obosit și rănit
Doar mâna ta mă poartă
Afară din groapa morți
Să privesc iar zorii dimineți
Iubirea mea nu se compară
Cu cât m-a iubit El întâia oară
Trăiesc prin Credință și prin Har
Primisem cel mai mare Dar
După fiecare scufundare în rugăciune
Înțeleg mai mult Viața, ce tainică minune
Parcă particip într-o poveste de Dragoste
Nici moartea nu ne poate despărți
Încrederea mea iî ca un munte
Nimeni nu poate să o mute
Credința că planul Tău e Desăvârșire
Nu-i doar deșertăciune sub soare
M-am născut din apă și foc
Om nou cu gusturi noi
Lucrurile vechi le văd ca un gunoi
Orice ar fi înapoi nu mă întorc
Dansăm în doi dansul iubiri
Fără secrete este arta simțiri
O înțeleg prin prisma gândiri
Emoție rară e esenta fericiri
Ascultă vibrațiile iubiri
Cântă inimile prin perechi de corzi
Ca o singură voce în armonie
Se înalța până in cer glorie.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gyozo Albert
Data postării: 20 iunie 2021
Vizualizări: 1509
Poezii din aceiaşi categorie
Aștept...
O comunicare mult mai strâns legată
Prin care, încetul cu încetul să începem
A ne cunoaște mult mai bine viața variată,
Fiind bucuroși de tot ce-acuma mai avem.
Să nu mai cădem prin piedicile astea ascunse,
De mână să ne ținem mergând noi mai departe.
Indiferent dacă luminile ar fi stinse sau aprinse
Să nu ne pierdem în nefolositoarele banale certe.
Să nu mai mergem despărțiri sau depărtați,
Să nu mai facem asta niciodată, niciodată!
Să fim mereu cei mai din cei mai apropiați
Văzându-ne alături în fiece clipă petrecută.
Să nu mai așteptăm nimic noi în zadar,
Dar să facem ceea ce visăm noi peste noapte.
Să nu mai avem acea reținere noi iar,
Dar să fim într-a noastră susținere pe cinste.
Să ajungem peste zeci de ani de zile
Împreună ca să mai trăim, și-n dragoste,
Să ne iubim ca la-nceput de astă cale
Construind a noastră proprie poveste...
17.10.24
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.
Epilog
Ce-am scris nu am gândit
Doar sufletu-mi dictează
Citind poate-ai simțit
Cum inima vibrează
Iubirea-i un destin
Voința nu contează
Stropită e cu vin
Găndirea-ți afectează
De-i singură e-un chin
S-o uți încerci degrabă
În doi totu-i sublim
Pe suflete-i podoabă
De a venit primește-o
Să n-o arunci degrabă
De nu pleacă e-aceia
Poftește-o în ogradă
Rămân puține reguli
Când dragostea se-arată
Te arde zi de zi
Când nu e acceptată
Tristețile-s mai multe
Dar cele-ndrăgostite
Înțeap-adânc în suflet
De dor sunt ascuțite
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Doar iubirea
Lasă mă să visez despre tine. Să simt ca exiști,să simt ca exist. Vreau să cad în iubire și obsesie iar,dar tu deja m ai ridicat. Vreau să țip și să urlu,dar în gol mă afund iar. Durerea mea se exprimă intr un cer roșu de sânge,iar ploaia ce cade mă arde tot mai tare. Am jurat ca nu voi mai iubi,dar inima mea a căzut în recidiva. Mă gândesc la tine iar și iar si nu pot dormi noaptea din cauza ta iar. Îmi lipsești mai mult decât orice,iar dacă aș putea,ți aș dărui inima mea înainte să ne luăm rămas bun. Nu știu ce să fac fără tine,nu știu unde să îmi pun mâinile. Am încercat să uit,dar acum alerg la 3 dimineața pe străzi,cu gândul la tine. Unii ar spune ca sunt nebună,dar obsesia e prea mare. Vreau sa te prind de mână și să fugim împreună spre lună. Acum mă uit la tine și iubirea mă orbește. Acum mă uit la tine,și nu văd nimic. Mă pierd iar în întuneric,mă pierd iar în ceață. Fiindcă durerea se exprimă în țipete,eu am ales să râd. Acum plâng iar,în mijlocul nopții mă uit la stele și îmi doresc să fiu una dintre ele. Mă uit la lună iar,și două linii de lumină o străbat. Una este sclipirea mea,cealaltă întunericul tău. Ce a fost invizibil odată acum pot vedea. Și iar la 3 dimineața îți spun ca te vreau acum,nu mai târziu. Te iubesc și dincolo de moarte,nu poate. Acum însă e greu să trăiesc când nimic nu e clar,când în capul meu explodează artificii. Să mor sau să trăiesc? Dar tu ești viața mea și moartea mea,deci m am pierdut iar…Râd și plâng,respir și ma sufoc,trăiesc și mor.Te urăsc,dar te ador. Ești obsesia mea și am încercat să îți dau drumul,dar știu ca daca voi face asta voi muri mai mult ca niciodată. Si am încercat să îți scriu numele în nori,dar sunt prea departe,așa ca ți l am scris in ocean. Îmi amintesc de nopțile în care eram în flăcări,în care ne certam si ne adoram,în care ne uram și ne iubeam,dar puneam dragostea cel mai sus,peste soare. Acum lasă mă te rog să te visez,să te mai văd o singură dată. Să te privesc în ochi și să îți spun ca tu ești visul meu și ca te voi iubi și când voi fi moartă. Te voi iubi în toate Universurile,în toate lumile,în toate viețile. Te voi iubi cum nici nu este posibil. Atât de mult,încât voi încerca iar să îți scriu numele în nori,acolo unde voi ajunge imediat.
Cavalul
Și cavalul e la stână...
Cântă-n mare depărtare,
În ecou tot se îngână,
Toți plâng de la a lui cântare.
Și cavalul tot se aude...
Îl ascult cu-atâta jale,
Aducând amintiri crude,
Rupând din suflet cristale.
Și-l ascult cu-atâta dor,
Parcă nu-mi sunt stăpână,
Deși sunetul îl ador,
Inima în piept suspină.
Și cavalul tot răsună...
Trecând anii mei prin mine,
Retrăiesc iar prin furtuna
Lacrimi mii, le țin în sine...
Aștept...
O comunicare mult mai strâns legată
Prin care, încetul cu încetul să începem
A ne cunoaște mult mai bine viața variată,
Fiind bucuroși de tot ce-acuma mai avem.
Să nu mai cădem prin piedicile astea ascunse,
De mână să ne ținem mergând noi mai departe.
Indiferent dacă luminile ar fi stinse sau aprinse
Să nu ne pierdem în nefolositoarele banale certe.
Să nu mai mergem despărțiri sau depărtați,
Să nu mai facem asta niciodată, niciodată!
Să fim mereu cei mai din cei mai apropiați
Văzându-ne alături în fiece clipă petrecută.
Să nu mai așteptăm nimic noi în zadar,
Dar să facem ceea ce visăm noi peste noapte.
Să nu mai avem acea reținere noi iar,
Dar să fim într-a noastră susținere pe cinste.
Să ajungem peste zeci de ani de zile
Împreună ca să mai trăim, și-n dragoste,
Să ne iubim ca la-nceput de astă cale
Construind a noastră proprie poveste...
17.10.24
Nu înțeleg iubirea
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci te iubesc, dar te și pierd,
Când mă atingi, îmi pare-a fi
O flacără ce se-ntoarce-n cer.
Nu înțeleg cum, plin de dor,
Mă cauti iar și iar, mereu,
Când eu rămân în fața dorului
Cu ochii pierduți în al tău greu.
Nu înțeleg ce simți când spui
Că dragostea nu moare niciodată,
Dar eu o văd cum se destramă
Sub ploaia timpului, neîmpăcată.
Nu înțeleg de ce îmi zâmbești,
Când ochii tăi, aceleași mari,
Ascund o lume întreagă de întrebări
Și mă uit în ea, dar nu găsesc răspunsuri clare.
Cum poți să iubești un om care se frânge,
Și încă vrea să fie între două lumi?
Cum poți să ierți când totul s-a rupt
Și tot ce am rămas sunt vise sumbre și brumii?
Nu înțeleg iubirea ta,
Căci ea e ca o mare calmă,
Care adânc în piept mă strânge
Și-mi cere să o urmez, cu frică și dramă.
Dar poate iubirea nu se cere,
Nici nu se explică cu cuvinte grele,
Poate că doar se trăiește,
În tăcere, în dor, în nopți și zile.
Poate iubirea este doar o taină,
Un drum pe care nu-l vedem,
Și totuși, pas cu pas, mă pierd în ea,
În fiecare clipă, eu te iubesc… dar nu înțeleg.
Epilog
Ce-am scris nu am gândit
Doar sufletu-mi dictează
Citind poate-ai simțit
Cum inima vibrează
Iubirea-i un destin
Voința nu contează
Stropită e cu vin
Găndirea-ți afectează
De-i singură e-un chin
S-o uți încerci degrabă
În doi totu-i sublim
Pe suflete-i podoabă
De a venit primește-o
Să n-o arunci degrabă
De nu pleacă e-aceia
Poftește-o în ogradă
Rămân puține reguli
Când dragostea se-arată
Te arde zi de zi
Când nu e acceptată
Tristețile-s mai multe
Dar cele-ndrăgostite
Înțeap-adânc în suflet
De dor sunt ascuțite
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Doar iubirea
Lasă mă să visez despre tine. Să simt ca exiști,să simt ca exist. Vreau să cad în iubire și obsesie iar,dar tu deja m ai ridicat. Vreau să țip și să urlu,dar în gol mă afund iar. Durerea mea se exprimă intr un cer roșu de sânge,iar ploaia ce cade mă arde tot mai tare. Am jurat ca nu voi mai iubi,dar inima mea a căzut în recidiva. Mă gândesc la tine iar și iar si nu pot dormi noaptea din cauza ta iar. Îmi lipsești mai mult decât orice,iar dacă aș putea,ți aș dărui inima mea înainte să ne luăm rămas bun. Nu știu ce să fac fără tine,nu știu unde să îmi pun mâinile. Am încercat să uit,dar acum alerg la 3 dimineața pe străzi,cu gândul la tine. Unii ar spune ca sunt nebună,dar obsesia e prea mare. Vreau sa te prind de mână și să fugim împreună spre lună. Acum mă uit la tine și iubirea mă orbește. Acum mă uit la tine,și nu văd nimic. Mă pierd iar în întuneric,mă pierd iar în ceață. Fiindcă durerea se exprimă în țipete,eu am ales să râd. Acum plâng iar,în mijlocul nopții mă uit la stele și îmi doresc să fiu una dintre ele. Mă uit la lună iar,și două linii de lumină o străbat. Una este sclipirea mea,cealaltă întunericul tău. Ce a fost invizibil odată acum pot vedea. Și iar la 3 dimineața îți spun ca te vreau acum,nu mai târziu. Te iubesc și dincolo de moarte,nu poate. Acum însă e greu să trăiesc când nimic nu e clar,când în capul meu explodează artificii. Să mor sau să trăiesc? Dar tu ești viața mea și moartea mea,deci m am pierdut iar…Râd și plâng,respir și ma sufoc,trăiesc și mor.Te urăsc,dar te ador. Ești obsesia mea și am încercat să îți dau drumul,dar știu ca daca voi face asta voi muri mai mult ca niciodată. Si am încercat să îți scriu numele în nori,dar sunt prea departe,așa ca ți l am scris in ocean. Îmi amintesc de nopțile în care eram în flăcări,în care ne certam si ne adoram,în care ne uram și ne iubeam,dar puneam dragostea cel mai sus,peste soare. Acum lasă mă te rog să te visez,să te mai văd o singură dată. Să te privesc în ochi și să îți spun ca tu ești visul meu și ca te voi iubi și când voi fi moartă. Te voi iubi în toate Universurile,în toate lumile,în toate viețile. Te voi iubi cum nici nu este posibil. Atât de mult,încât voi încerca iar să îți scriu numele în nori,acolo unde voi ajunge imediat.
Cavalul
Și cavalul e la stână...
Cântă-n mare depărtare,
În ecou tot se îngână,
Toți plâng de la a lui cântare.
Și cavalul tot se aude...
Îl ascult cu-atâta jale,
Aducând amintiri crude,
Rupând din suflet cristale.
Și-l ascult cu-atâta dor,
Parcă nu-mi sunt stăpână,
Deși sunetul îl ador,
Inima în piept suspină.
Și cavalul tot răsună...
Trecând anii mei prin mine,
Retrăiesc iar prin furtuna
Lacrimi mii, le țin în sine...
Alte poezii ale autorului
iubirea e trecătoare...
Iubirea noastră strălucea
Ca un soare-n viața mea
Tu natura, Eu pământul eram
Atâta de bine ne potriveam
Iar în câmpia vieții mele
Curgeau râuri de fericire
Păsările cântau doar iubire
Înfloreau orunde toate culorile
Focul iubiri ardea cu putere
Mi se topea inima de dor
Mi se topea și de iubire
Făceam jocul să pară prea ușor...
Îți atingeam părul mătăsos
Te sărutam pe buzele tale moi
Priveam la al tău chip frumos
Vorbeau inimile, nu noi
Aveai pielea așa de fină
Fină ca niște petale
Trupul tău, o formă divină
Parcă ai ieșit dintre romane.
După un timp ceva s-a schimbat
Iubirea-mi nu tea mai impresionat
Și te depărtai tot mai mult de mine
Nu știam că dragostea atâta ține...
Într-o zi ne-am despărțit
Inima mea de sticlă s-a zdrobit
Și am început să sufăr din iubire
Nimic nu-mi alină a mea durere.
Dar încă mai am cicatrici
Și mă tem să mai iubesc
Să nu ajung tot aici
Mă simt bătrân și mă vestejesc.
romantica se-nchina lumea
Te vad
stai pe loc
incoronezi prezentul
trecutul
viitorul
se misoreaza
le uit
frumoasa
nepatrunsa
calma
altfel
nu te schimbi
esti
modelul
niciodata perfectiunea
nu moare
sa cada
stelele
pe pamant
sa nvie mortii
din morminte...
am pozat
frumusete
e instabila
dar nu se lipeste
alunecoasa este
printre randuri
goale si negre
saturate...
umbre
ceata
intrebari
carti intregi parca
nu spun nimica
albe masti
scena se goleste
ameteala
ochii ma inseala ?
fulgi de nea
unici, orginali
asteapta perechea
probabilitate
visul
primeste trup
si inima calda
o voce
scufunda-n
relaxare
lebede
valuri
bomboane
parfumuri
adrenalina
toate fara gust
si dulci
curajul si teama
ca yin si yang
alterneaza
se vaneaza reciproc
genunchii se topesc
sufletul tremura
pierdut in decor
clipesc
respira !
acuma stiu
puterea
ce clatina
si canta
se apropie
ma invadeaza
cucereste
scuturi
goluri
procesoare
capitale
furioasa
cauta si stanci
sa sparga
cine sunt
calatorul
curiosul
nesfarsitul
in absolut
gandurile mele
putrezit
ca un covor
de frunzee aurii
regina
paseste
nu reusesc
sa le ridic
si pomii se inchina
izviare le vorbesc
cuvantatoarele
te admira
realizez
sunt ceva
cand si tu
si eu
fumegam energie
acumulam prospetime
dansam
ne sufocam
gandim
asteptam
atacam necunoscutul
transpiram cenusa
bem raze
respiram culoare
in sfarsit
topim
oceane inghetate
racim vulcani
spargem cerul
cu aripile noastre(visurile noastre)
visul ce se intrupeaza
niciodata
nu moare
cand esti
cu mine
iubirea
inghenuncheaza
inaintea privirilor
a doi muritori
simpli si speciali
timpul
stelele
apele
vantul
viata
stau pe loc
paralizeaza
ceilalti saliveaza
noi traim
cu adevarat
in lumea noastra
ce se cutremura
arde
se cladeste
se surpa instabila
sparge diamante
ocroteste mistere
leaga stele
invarte galaxi
totul special
pentru a fi romantic...
imposibilul
este desfiintat
legile
devin elastice
buzele
se intind
sa ma inghita cu totul
mintile rezoneaza
inimile
se contopesc
pierzandu-si conturul
deci cine sunt ?
nu conteaza !
Viața nouă
Într-o zi așa banală
Am murit... ca să învie
Și-n cenușa incoloră
Scrisesem ultima poezie;
Lacrima tradus am în cuvinte
Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;
Ei trăiesc ca să omoare
Fiecare rază de soare
''dar existența răului nu poate diminua
greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)
Caractelul Său este descoperit teluricilor
''Căci el face să răsară soarele
peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)
Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză
Când vor da socoteală...
Mi-aș dori să prețuiască talentele lor
În loc să se compare cu ceilalți;
Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină
Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...
Dacă sămânța minusculă nu moare
Nicio floare parfumată nu răsare;
noi nu înțelegem pe deplin
Caracterul Domnului cât este de senin.
Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)
Într-o explozie succintă, fabuloasă
Ca în lumina difuză degajată
Să las în noapte o speranță...
și toată frumusețea ce te sensibilizează
în natură, în iubire si-n speranță
rănile sufletului le cicatrizează...
să prindă contur în viața ta;
credința într-un dumnezeu inegalabil de bun
Am murit... ca să învie
Rostise scumpul mântuitor
Când în templul celest(Sanctuar)
Lăcrima mijlocitor...
ca să întregească numărul celor aleși
El continua ispășirea păcatului agrest
Am murit... ca să învie
mulți, mulți au murit
Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;
Și au vestit evanghelia și la răscruce
(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)
Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte
În viața lor...
Și iubirea lor să acopere
Multe neajunsuri, multe dureri...
(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)
Astfel toți ce vor primi solia harului
Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)
Vor învia in ziua de apoi
Nu își vor mai aminti gustul necazului.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Luminătorul
Visurile mi-au crescut în cuptor
și mi-au topit oasele de dor
Că limitat sunt si nu-i ușor
Să transformi otrava in odor...
Las gândurile să mă poarte
la granița dintre vis și realitate
lent mă împrăști și mă adun
unde două lumi se suprapun...
Decolez cu aripile înțelepciuni
Până ating stelele minuni
Ca perlele Le adun, în minte
Comori cu valori infinite
Stors am fruntea înapoi
Să fac unguient pentru inimi moi...
Aduc mireasma florilor de vară
să poți expira toată ura afară
te purifică sita mea de cuvinte
asimilând gânduri iluminate-n minte...
Mâna mea iî izvor de lumină
Foaia mea ușor o așterne
Să ajungă dincolo de gene
La fel de galantă, la fel de sublimă
Am dat chip chiar și blândeții
Formă, la roua dimineții
Nimic nu-i ce nu pot îngloba
În solubila lumin' a mea
destinul meu, e ca al tuturor
și prevăd pe a lirei culme...
că florile mele scânteietoare
sufocate și stinse-n ceața nepăsării
nu vor ajunge in ghiveci...
să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime
Fi parte din Lumina Mea
Să împodobim ,împreună, lumea
Să nu mai fie exagerat de sobră
Ci un pastel pictat pe marmură
Îți admir splendoarea
Aroma ta, e ca o grădină înflorită
Care îmî încântă nervi nărilor
Mi se face pielea de găină
Când îțî simt mâna ta fină.
Glasul tău asemenea vuietului
E limpede ca și albastrul cerului
L-am memorat în capul meu
Să-ți pot vorbi, când mi-e greu.
Iubirea necondiționată e o minune
N-a fost ceva mai frumos pe lume
Minune ce transformă oamenii
În izvoare nesecabile de dragoste.
Eu simt emoția, prin ochii tăi
Tu prin iubirea mea în văpăi
Cum s-au alipit inimile împreună
Suntem una, o singură făptură.
Ca două jumătăți unice de puzzle
Diferențele noastre, perfect se completează
Un trandafir roșu se creează
Care ne acoperă toate defectele.
Ne scăldăm în soare și iubire
Pe o bancă, într-o zi de vară
Mi-ai topit inima de ceară
Cu un zâmbet, cu o sărutare.
Spre al iubiri trandafir
Să mă duci de mână sper
Trăind clipa, mă cuprinde emoția
Dar privirea ta îmi mângâie inima.
Ești visul care nu se termină
Vreau să adorm cu iubire
Când contemplez la frumusețea ta senină
strălucirea ta mă amețeste.
Viața mea fără tine
Îi ca o furtună neagră
Zâmbetul tău, curcubeu minunat
Mă repune pe ale dragostei strune.
Ești frumoasă ca o căprioară
Prin păduri înflorite du-mă
Nu mă lăsa singur în ciumă
Ciuma lumi de plictiseală.
Îți ofer un roșu trandafir
Și îți șsptesc blând în ureche
Te iubesc mult,mai mult ca orice
Cât de mult te doresc, nu ști.
Ochii mei Însetați beau
Din fântâna de cristal, cea fermecătoare
Oricât sorb, mai cu foc te vreau
Estera, minune fără de asemănare.
iubirea e trecătoare...
Iubirea noastră strălucea
Ca un soare-n viața mea
Tu natura, Eu pământul eram
Atâta de bine ne potriveam
Iar în câmpia vieții mele
Curgeau râuri de fericire
Păsările cântau doar iubire
Înfloreau orunde toate culorile
Focul iubiri ardea cu putere
Mi se topea inima de dor
Mi se topea și de iubire
Făceam jocul să pară prea ușor...
Îți atingeam părul mătăsos
Te sărutam pe buzele tale moi
Priveam la al tău chip frumos
Vorbeau inimile, nu noi
Aveai pielea așa de fină
Fină ca niște petale
Trupul tău, o formă divină
Parcă ai ieșit dintre romane.
După un timp ceva s-a schimbat
Iubirea-mi nu tea mai impresionat
Și te depărtai tot mai mult de mine
Nu știam că dragostea atâta ține...
Într-o zi ne-am despărțit
Inima mea de sticlă s-a zdrobit
Și am început să sufăr din iubire
Nimic nu-mi alină a mea durere.
Dar încă mai am cicatrici
Și mă tem să mai iubesc
Să nu ajung tot aici
Mă simt bătrân și mă vestejesc.
romantica se-nchina lumea
Te vad
stai pe loc
incoronezi prezentul
trecutul
viitorul
se misoreaza
le uit
frumoasa
nepatrunsa
calma
altfel
nu te schimbi
esti
modelul
niciodata perfectiunea
nu moare
sa cada
stelele
pe pamant
sa nvie mortii
din morminte...
am pozat
frumusete
e instabila
dar nu se lipeste
alunecoasa este
printre randuri
goale si negre
saturate...
umbre
ceata
intrebari
carti intregi parca
nu spun nimica
albe masti
scena se goleste
ameteala
ochii ma inseala ?
fulgi de nea
unici, orginali
asteapta perechea
probabilitate
visul
primeste trup
si inima calda
o voce
scufunda-n
relaxare
lebede
valuri
bomboane
parfumuri
adrenalina
toate fara gust
si dulci
curajul si teama
ca yin si yang
alterneaza
se vaneaza reciproc
genunchii se topesc
sufletul tremura
pierdut in decor
clipesc
respira !
acuma stiu
puterea
ce clatina
si canta
se apropie
ma invadeaza
cucereste
scuturi
goluri
procesoare
capitale
furioasa
cauta si stanci
sa sparga
cine sunt
calatorul
curiosul
nesfarsitul
in absolut
gandurile mele
putrezit
ca un covor
de frunzee aurii
regina
paseste
nu reusesc
sa le ridic
si pomii se inchina
izviare le vorbesc
cuvantatoarele
te admira
realizez
sunt ceva
cand si tu
si eu
fumegam energie
acumulam prospetime
dansam
ne sufocam
gandim
asteptam
atacam necunoscutul
transpiram cenusa
bem raze
respiram culoare
in sfarsit
topim
oceane inghetate
racim vulcani
spargem cerul
cu aripile noastre(visurile noastre)
visul ce se intrupeaza
niciodata
nu moare
cand esti
cu mine
iubirea
inghenuncheaza
inaintea privirilor
a doi muritori
simpli si speciali
timpul
stelele
apele
vantul
viata
stau pe loc
paralizeaza
ceilalti saliveaza
noi traim
cu adevarat
in lumea noastra
ce se cutremura
arde
se cladeste
se surpa instabila
sparge diamante
ocroteste mistere
leaga stele
invarte galaxi
totul special
pentru a fi romantic...
imposibilul
este desfiintat
legile
devin elastice
buzele
se intind
sa ma inghita cu totul
mintile rezoneaza
inimile
se contopesc
pierzandu-si conturul
deci cine sunt ?
nu conteaza !
Viața nouă
Într-o zi așa banală
Am murit... ca să învie
Și-n cenușa incoloră
Scrisesem ultima poezie;
Lacrima tradus am în cuvinte
Cu suflarea-mi sublimată pe morminte;
Ei trăiesc ca să omoare
Fiecare rază de soare
''dar existența răului nu poate diminua
greutatea Slavei Domnului'' (C. S. Lewis filozof creștin)
Caractelul Său este descoperit teluricilor
''Căci el face să răsară soarele
peste cei răi și peste cei buni''( matei 5 cu versetul 45)
Ca ucigașii să n-aibă nici o scuză
Când vor da socoteală...
Mi-aș dori să prețuiască talentele lor
În loc să se compare cu ceilalți;
Să se afunde-n nemulțumire ca-n tro mlastină
Și să nu mai vadă-n veci luciditatea cerului...
Dacă sămânța minusculă nu moare
Nicio floare parfumată nu răsare;
noi nu înțelegem pe deplin
Caracterul Domnului cât este de senin.
Am murit ca o stea radioasă(radioasă=veselă, care răspândește raze de lumină)
Într-o explozie succintă, fabuloasă
Ca în lumina difuză degajată
Să las în noapte o speranță...
și toată frumusețea ce te sensibilizează
în natură, în iubire si-n speranță
rănile sufletului le cicatrizează...
să prindă contur în viața ta;
credința într-un dumnezeu inegalabil de bun
Am murit... ca să învie
Rostise scumpul mântuitor
Când în templul celest(Sanctuar)
Lăcrima mijlocitor...
ca să întregească numărul celor aleși
El continua ispășirea păcatului agrest
Am murit... ca să învie
mulți, mulți au murit
Și-au pironit natura păcătoasă pe o cruce;
Și au vestit evanghelia și la răscruce
(răscruce=moment hotărâtor în viața unui om)
Pentru ca rugăciunea lor să se reflecte
În viața lor...
Și iubirea lor să acopere
Multe neajunsuri, multe dureri...
(a vesti evanghelia înseamnă și să îți trăiești viața in sfințenie și dedicare pentru alții)
Astfel toți ce vor primi solia harului
Și își vor spăla hainele în sângele mielului;(simbol din cartea Apocalipsa pentru Isus)
Vor învia in ziua de apoi
Nu își vor mai aminti gustul necazului.
Calea prin Labirint
Viața e un greu Labirint
Iar printre nenumărate fundături
Căutăm neâncetat ieșiri
Prin probleme pășim lent.
Viața oamenilor aparent diferită
Dar e același Labirint de alegeri
Care defapt nu te duc nicăieri...
Capcană deasupra simturilor, e spirituală.
E o iluzie că ești liber
Doar pare că înaintezi
Dacă o clipă te-ai gândi sincer
Ai vedea...că te-nvârți in cercuri.
Când ne comparăm viața cu alții
Riscăm să devenim pierduți
În Labirintul dezamăgirii
Cădem victimele Întristării.
Dar rămâne întrebarea
Cum ai putea să-ți găsesti calea?
Prin Labirintul amețitor
Când ești la capătul puterilor.
Urmările Labirintului sunt moartea spirituală
Dar căutarea ta tot continuă
Nimic parcă nu te satură
Te roade foamea imaterială.
Adevărul este cheia Labirintului
Broasca-i dragostea față de alții
Și toate Labirintele se vor prăbuși
Liber vezi lumea cu alți ochi.
Luminătorul
Visurile mi-au crescut în cuptor
și mi-au topit oasele de dor
Că limitat sunt si nu-i ușor
Să transformi otrava in odor...
Las gândurile să mă poarte
la granița dintre vis și realitate
lent mă împrăști și mă adun
unde două lumi se suprapun...
Decolez cu aripile înțelepciuni
Până ating stelele minuni
Ca perlele Le adun, în minte
Comori cu valori infinite
Stors am fruntea înapoi
Să fac unguient pentru inimi moi...
Aduc mireasma florilor de vară
să poți expira toată ura afară
te purifică sita mea de cuvinte
asimilând gânduri iluminate-n minte...
Mâna mea iî izvor de lumină
Foaia mea ușor o așterne
Să ajungă dincolo de gene
La fel de galantă, la fel de sublimă
Am dat chip chiar și blândeții
Formă, la roua dimineții
Nimic nu-i ce nu pot îngloba
În solubila lumin' a mea
destinul meu, e ca al tuturor
și prevăd pe a lirei culme...
că florile mele scânteietoare
sufocate și stinse-n ceața nepăsării
nu vor ajunge in ghiveci...
să-l decoreze, să-l străpungă, să-l anime
Fi parte din Lumina Mea
Să împodobim ,împreună, lumea
Să nu mai fie exagerat de sobră
Ci un pastel pictat pe marmură
Îți admir splendoarea
Aroma ta, e ca o grădină înflorită
Care îmî încântă nervi nărilor
Mi se face pielea de găină
Când îțî simt mâna ta fină.
Glasul tău asemenea vuietului
E limpede ca și albastrul cerului
L-am memorat în capul meu
Să-ți pot vorbi, când mi-e greu.
Iubirea necondiționată e o minune
N-a fost ceva mai frumos pe lume
Minune ce transformă oamenii
În izvoare nesecabile de dragoste.
Eu simt emoția, prin ochii tăi
Tu prin iubirea mea în văpăi
Cum s-au alipit inimile împreună
Suntem una, o singură făptură.
Ca două jumătăți unice de puzzle
Diferențele noastre, perfect se completează
Un trandafir roșu se creează
Care ne acoperă toate defectele.
Ne scăldăm în soare și iubire
Pe o bancă, într-o zi de vară
Mi-ai topit inima de ceară
Cu un zâmbet, cu o sărutare.
Spre al iubiri trandafir
Să mă duci de mână sper
Trăind clipa, mă cuprinde emoția
Dar privirea ta îmi mângâie inima.
Ești visul care nu se termină
Vreau să adorm cu iubire
Când contemplez la frumusețea ta senină
strălucirea ta mă amețeste.
Viața mea fără tine
Îi ca o furtună neagră
Zâmbetul tău, curcubeu minunat
Mă repune pe ale dragostei strune.
Ești frumoasă ca o căprioară
Prin păduri înflorite du-mă
Nu mă lăsa singur în ciumă
Ciuma lumi de plictiseală.
Îți ofer un roșu trandafir
Și îți șsptesc blând în ureche
Te iubesc mult,mai mult ca orice
Cât de mult te doresc, nu ști.
Ochii mei Însetați beau
Din fântâna de cristal, cea fermecătoare
Oricât sorb, mai cu foc te vreau
Estera, minune fără de asemănare.