Floarea din vârf de stâncă

Lui Eminescu, luceafăr peste vremi,
Îi scriu cu dor din umbra noastră grea,
Că-n versul lui mai arde-un cer de temni,
Și luna încă-l caută pe ea.

În codri vechi îi aud pașii de gând,
Pe lacuri doarme visul său adânc,
Iubirea plânge-n șoaptă, tremurând,
Că n-a mai fost un dor atât de sfânt.

El n-a murit, doar s-a făcut lumină,
Și străjuiește cerul românesc,
Când noaptea cade peste noi, senină,
Tot stelele în limba lui vorbesc.

Dorul ăsta nu doarme, domniță,

Stă la fereastră și bate în geam,

Cu degete subțiri, făcute din vise,

Și glasul lui seamănă a Psalm.

Te caut în tot și-n toate, iubito,

În zgomotul frunzelor, în ceasul tăcut,

În felul în care se clatină luna,

În cerul ce cade, dar n-a căzut.

Ești vântul ce bate dinspre icoane,

Ești nume de floare ce n-a înflorit,

Ești gândul ce țipă fără cuvinte,

Ești versul ce-n mine s-a rătăcit.

Mi-e dor de tine când râde lumina,

Și când noaptea se strânge sub piept,

Mi-e dor de tine în toate secundele,

Și-n cele ce vin, și-n cele ce trec.

Dar dorul acesta nu-i rană, ci cântec,

Ce-n trupul meu tremură lin...

Căci dacă dorul e semn că te am,

Apoi, Doamne-ajută! Amin!

Din munți înalți și codri seculari,
Se-nalță glasul dacilor cei tari,
Sub Decebal, un neam curat, străbun,
Ce-a rezistat furtunii de oriunde-ar fi venind.

Traian, cu legiunile-i de fier,
A scris pe stânci, în sânge și mister,
O Romă nouă-n Dunărea cea mare,
Dar sufletul dacic nu s-a dat în floare.

Trecut-au veacuri, valuri peste valuri,
Dar românii rămân străjeri ai țării lor,
Cu voievozi ce-n neguri s-au născut,
Să lupte pentru cerul neabătut.

Mihai Viteazul, stea a Unirii,
Ce-a strâns sub sabie toate româniile,
Și-a scris cu sânge în istorie sfântă,
Că libertatea nu se cumpără pe pământă.

Ștefan cel Mare, veghea Moldovei,
Cu rugăciuni și arme mântuia poporul,
La Putna, pacea-i stă pe lespede,
Dar sabia lui încă-și caută ecoul.

Vlad Țepeș, crunt, drept și de temut,
Cu țepe și cu legi a așezat trecut,
El a făcut din frica altora scut,
Și-a lăsat în cronici un nume absolut.

Crai Mircea, între râuri și Carpați,
Pe turci i-a învățat cum mor românii drepți,
La Rovine, o vale de lacrimi și de foc,
Dar țara-i vie, iar el, nemuritor erou.

Domnitorii toți, cu sfânta lor lucrare,
Au scris prin lupte temelia cea mare,
Dar și cei simpli, oameni de prin sate,
Au dus pe umeri o țară luminată.

Familia Regală, Carol întâi, Maria,
Ne-au dat un chip de națiune mândră,
Unirea Mare, sub Ferdinand cel Drept,
Un neam întreg a fost, în sfârșit, întreg.

Antonescu, un nume greu de dus,
În vremuri crude, războiul ne-a condus,
Iar umbrele istoriei îl judecă mereu,
Dar poporul rămâne cu visul său greu.

Sub Gheorghiu-Dej și Ceaușescu-apoi,
Lanțuri grele s-au pus din nou pe noi,
Dar Decembrie ’89 ne-a scos la lumină,
Cu sânge am spălat a vremii grea rutină.

Azi, România e liberă sub cer,
Dar lupta veche arde-n suflet viu și greu,
Străbunii noștri, eroii, voievozi,
Veghează-n taină din veșnice poduri.

Să nu uitați, români, că istoria ne cheamă,
Că dacii și Mihai, Ștefan, regii și toți cei ce n-au teamă,
Au scris pe pielea vremii numele de neam,
Și e datoria noastră să-l ținem viu, curat și demn.

Sub cerul liber, din Dacia străbună,
Până-n prezent, e-o cale plină de lumină,
Istoria noastră nu-i doar a lor, ci-a ta,
S-o duci mai departe, pentru țara ta.

Un pahar și încă trei,
Vinu-i zeu, păcat de-ai mei!

Visinata e un vis,
Pân’ mă culc sub paraclis.

Vinul curge, gându-i clar:
Hai să dorm și pe trotuar!

Beau un pic, mă țin pe drum,
Beau mai mult, sărut un prun.

Beau un vin, mă simt artist,
Mâine sunt doar alcoolist.

Când te-am zărit ultima oară,

Erai doar un trecător,

Privirea ta n-a spus nimic,

Și nici a mea – decât dor.

Ne-am strâns cândva în palme zile,

Ne-am împletit în nopți târzii,

Dar astăzi tu ești doar un nume,

Și eu o umbră-n amintiri.

N-a mai rămas nici loc de „poate”,

Nici timp să ne mai regăsim.

Acum suntem doi străini care

Nici nu mai știu că s-au iubit.

O, tu, icoană de cenușă,

Cu trup de vis și pas tăcut,

Mi-ai fost lumina cea nespusă

Și blestemul necunoscut.

Din ochii tăi făcusem soare,

Din glasul tău – dumnezeire,

Dar m-ai lăsat doar arsurare,

Doar scrum și vânt și rătăcire.

Pe buza nopții te chemam

Ca un nebun pierdut prin stele,

Și-n palma mea te-nchinam

Cu rugi murdare de mărgele.

Te-am dus în gând ca pe-o icoană,

Ca pe-un păcat, ca pe-un blestem,

Dar ai fost doar o umbră vană,

Doar vis pierdut, doar frig și lemn.

Și-n brațe când mi-ai fost străină,

Și-n ochi când n-ai mai fost a mea,

Am înțeles că doru-alină

Doar morții ce nu pot uita.

Dar eu, o, Doamne, sunt osândă,

Să te iubesc fără să fii,

Să-mi ardă gura ta flămândă

Pe buze-n nopțile pustii

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

De abia ce-o poţi atinge cu privirea, 

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit zboară mereu iubirea.

Pare a fi o pasăre de foc,

Care brăzdează bolta nopţii,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca o sfidare la adresa morţii.

De jos dac-o priveşti în zare,

Iubirea-i doar pe cer o mică pată,

Dar de pământ când se apropie îţi pare

Că poate să cuprindă lumea toată.

Pare a fi o pasăre de foc,

Ce bolta nopţii toamna o brăzdează,

Ca un meteor ce nu stă-n loc,

Ca un cocor prin inimi ce migrează.

Să ştii, iubirea zboară cel mai sus,

Doar îngerii pe lângă ea de se strecoară,

Nu zboară niciodată spre apus,

Spre răsărit iubirea veşnic zboară.

Pierduți între iluzii plutim împinși de valuri

Speranțele confuze înoată amăgit

Blazată realitatea înghite idealuri

Trăim fără concluzii spre golul infinit

Treziți la realitate când vine o furtună

Aflăm ursita scrisă, destinul stabilit

Râd zeii la șuetă jucându-ne la zaruri

Speranțele ciobite ne-nțeapă ascuțit

De cruda realitate iubirea ne salvează

În doi găsim o cale vâslind îndrăgostit

Lumina din privire e tot ce mai contează

Cuvintele albastre pictează răsărit

Iluziile-s perfecte, o ceaţă-n realitate

Speranțe năruite destramă răsucit

Iubirea te înalţă sau te aruncă-n noapte

 Pe unii îi adună, pe alţii i-a smintit

Trăim în realitate gustând lacrimi amare

Speranțele ucise rănesc adăpostit

Căzuți în amăgire gonim la întâmplare

Iluziile albastre sublim ne-au despletit

Pe treptele de piatră ale-altei dimineți,
Mă rog în taina sfântă, în ochi cu lacrimi reci.
În templul Tău, Doamne, îmi caut alinarea,
Căci dorul meu o cheamă, iertarea-i așteptarea.

Am fost doi prunci sub cerul iubirii Tale sfinte,
Ne-am jurat credință, cu mâinile-n Cuvinte.
"Unde mergi tu, merg și eu," spuneam cu glas fierbinte,
Dar vântul lumii aspre ne-a dus în ne-mpăcinte.

Ca soarele către zori, te aștept cu răbdare,
De șapte ori șapte ani trec, dar speranța nu moare.
Aș ridica altare, căci dragostea nu pleacă,
E scrisă-n cer și-n suflet, nimic să nu o seacă.

Pe muntele Golgota, o cruce ne unea,
Și-n fața Ta, Părinte, iubirea ardea.
Am zis c-o vom păstra, un dar neprețuit,
Dar umbrele de-afară ne-au rupt ce-am făurit.

Îmi spui prin Proverbe că tot ce-i drept rămâne,
Că omul ce iubește pășește doar pe bine.
Mă-ntorc spre porți divine și chem un singur nume,
Căci dragostea Ta, Doamne, mă ține fără urme.

Mai sper ca-n rugăciune să ne-adunăm iar,
Ca plopul în genunchi cerând un dar.
Un dar să fim ca viața, să ridicăm cetăți,
În Templul Tău de slavă, iubirea să ne-arăți.

Promisiunile noastre, un legământ curat,
Sunt scrise-n Cartea Vieții, nimic nu s-a uitat.
Iubirea Ta mă-nvață să lupt și să aștept,
Să cred că-n zori ea vine, cu sufletu-i în piept.

Și de n-o fi aici, iubirea noastră-aleasă,
În Ceruri, Doamne, fă-o de Tine vegheată.
Căci Tu ești adevărul, lumina și cărarea,
Reaprinde, Doamne, flacăra, să ardă iar chemarea.

N-am  să plâng  că m-ai rănit 

După pași de-o viașă

Am să plâng  că te-am iubit 

Într-o dimineață.

Nici  nu-ți  cer ce-am pătimit

Să mi dai înapoi

Dar regret că n-am găsit 

Drum pentru noi doi.

Ce e iubirea?🤔

Pentru mine e acea persoana care apare in viata ta ca prin magie!Nu sti cand , nu sti cum , nu sti unde dar a intrat in viata ta ca uragan si nimic nu mai e la fel!

 Desi o cunosti de putin timp ai senzatia ca mereu a fost acolo,fara sa ti dai seama deja face parte din tine ,realizezi ca fara ea nu poti sta , fara ai asculta vocea ,fara sa i spui" noapte buna"!

 Cu un simplu buna ,ea iti schimba starea de la suparare la extaz, iti accelereaza bataile inimi e o senzatie unica care iti hiptonizeaza inima si corpul, cand esti cu ea te simti ca intr o vraja!

Ea e in mintea ta , merge cu tn peste tot, daca nu esti cu ea esti agitat ,iti lipseste ceva ,esti incomplet!

 Cu un simplu zambet ea te umple de fericire , nu te mai intereseaza nimic altceva decat sa o vezi zambind, fericirea ei e cel mai frumos cadou pentru tine!

 Ai vrea sa sti unde e , ce face daca , a mancat, daca e bn ,totul ... Ea e intregul tau simti ca daca ea n ar fii , tu nu vei mai fi ca inainte!

 Pentru mine asta e iubirea!

...Două suflete ce ne-am întâlnit 

Când ceasul și clipa nu s-au potrivit

Și nici timpul nu ne-a ținut aproape

Lăsând poezia să ne fie punte în noapte.

Nicicând n-am prins contur în zori

Dar urme au rămas...fluturi, fiori...

Noi n-am avut destul ca să simțim deplin

Un spațiu fără margini, o umbră de destin

Azi mai vibrăm doar în versuri

În lumi paralele ne poartă prezentul

Cuvintele ne mai aduc pe același drum

... e singura legătură ce nu vrea să moară nicicum.

Căci nu de multe ori îmi spun că-i ultima poezie scrisă 

Dar ceva îmi amintește mereu de tine... 

Și mi se face dor de-aroma ta de toamnă 

Și-ncep s-aștern pe foi tot sufletul din mine.

Încerc să te alung mereu din gând 

Să nu mai știu..nimic să nu mai știi 

Dar când uitarea uită să se-aștearnă

Speranța-și face loc șoptind c-ai să revii.

În poezii am mestecat durerea toată 

A poveștii noastre pierdută-n final

Și-am lăsat versul să ne împlinească

Născând din umbre...poezia care ne-a păstrat.