Dragoste interstelară

Sub cerul plin de stele 

Împreună parcă zburăm printre ele,

Mică lună 

Iubirea o adună,

Cea împrăstiată prin univers 

De doi îndrăgostiți fără sens;

Pământul larg n-are habar 

Câte ți-am dat eu în dar,

Marea așteaptă 

Iubirea noastră, toată.

Fugim să dansăm în noapte

Pe simfonii în tone joase,

Mă apropii ușor 

Iar pe spate, simt fior,

Dansul se aproprie de final

Sfârșitul, credeam că e fatal.

Mi-ai luat mâna încet 

Și ți-ai dus-o la al tău piept.

Mi-ai șoptit ușor la ureche:

"Ea cere încă un dans, în pereche"

Dau din cap afirmativ 

Fără a avea motiv;

A dansa cu tine-n veci,

Sperând să nu pleci.

Moartea și iubirea, o antiteză sau doar simple cuvinte?Moartea și iubirea sunt ca două magnete si un obiect de metal.Cele două magnete se resping între ele, însa în momentul în care obiectul de metal se află între ele, fiecare duce o luptă continuă pentru a atrage la el obiectul de metal.Lupta poate avea cinci finaluri.

Primul și unul dintre cele mai fericite: iubirea atrage omul, se dezvoltă o poveste de dragoste frumoasă și prosperă.

Al doilea final, moartea acaparează omul.Îl stoarce de fiecare speranță, îi taie rasuflarea, lasănd sufletul sa zboare liber.

Al treilea final, cele două ajung de comun acord sa împartă omul, să îl țină în echilibru.

Al patrulea, moartea și iubirea, din pur egoism se aruncă asupra omului aruncându-l într-o o confuzie, o durere nemarginită pentru un simplu muritor.

Cel mai trist final posibil este să mori pentru iubire.Să mori la modul figurat este mai dureros decât sa mori la propriu.Păcat, mulți murim așa.Este tot odată și cel mai curajos mod de a muri,nu oricine este capabil să moară pentru iubire.Să simți cum fiecare celulă din suflet se stinge ușor, dar totuși să rămai împăcat că ai murit pentru iubire.

Între cei patru pereți

Negru gând, taie prin fum,

"Ce sunt oameni deștepți?

De ce ne fac scrum?"

Prin fum, durere și țipete-n amurg

Scriu pe aste foi murdare,

Stihuri ce din inimă-mi curg

Stihuri negre, oarecare.

Bate agale-n al meu piept

O suspiciune arzătoare,

"De ce e omul deștept,

O dezamăgire care doare?"

Simplu om muritor,

Nu mai fi gânditor

Lasă-mă,să-ți fiu înger păzitor!

Tu suflet argintiu,

Tu simplu vizitiu,

Lasă-mă, a inimii sicriu să-ți fiu!

Fior de dragoste dulce,

Nu mai sta ca pe ace,

Lasă-mă, a te seduce!

Ideal de neatins,

De destin trimis,

Lasă-mă, sa-ti fiu eu vis!

Banală ființă blândă,

Cu fața plăpânda,

Lasă-mă, să-ți ating inima frântă!

Lasă-mă, ca eu te las,

Să-mi pui stop la ceas;

Să mă lași fără glas.

La ceas de noapte,

Când somnul mi-e mai profund,

Când pleoapele îmi sunt grele,

Apari în al meu vis fredonând.

Cu ai tăi ochi căprui,

Îmi faci din vis,paradis,

Mă ridici la ceruri

Și o faci dinadins.

Te învârti în jurul meu

Eu încep să tresar,

Mă amețești mereu,

Cu parfumul tău bizar.

Pas cu pas,

Piruetă cu piruetă;

Ne scufundăm în dans,

Nu ne mai uităm la ceas.

Uităm de toți și toate,

Mă atingi domol,

Lăsăm problemele în spate;

Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.

Te-am iubit destul cât să-ți las ție o bucată din inima mea.

Te-am iubit destul cât să-ți las ochii tăi, fii ai mării, să-mi vadă fiece defect.

Te-am iubit destul cât să-ți las mâinile de titan să-mi atingă talia și corpul imperfect.

Te-am iubit destul cât să-mi las fiecare om ce-mi era drag să nu te ajungă pe al vieții mele, piedestal.

Te-am iubit tare cu straturi de păcate putrezite pe-al meu suflet.

Te-am iubit tare când trupul îmi era fierbinte și sufletul gheață.

Te-am iubit tare când în a mea minte erau nelipsitele războaie.

Te-am iubit îndeajuns încât să-ți dedic ție fiecare vers din ale mele poezii. 

Te-am iubit destul, tare, îndeajuns și neîncetat...

Văd că îmi arăți sentimente

Pe care nu pot să le traduc,

Doar simt cum inima îmi bate

Și-ncet, încet, încep să mă usuc

Nu știu cum să vin mai lângă tine

Că sunt cuprins de-atâtea îndoieli,

Port frică să nu fiu cumva respins

Și-n minte am mulțimi de șuvoieli.

Ne întâlnim în fiecare dimineață

În drumul nostru ce duce undeva,

Ne salutăm fără a rosti vreo vorbă

Și doar privirile parc'-ar spune ceva.

Ieri mi-am propus să-i mărturisesc

Că-mi este dragă și-o vreau a mea,

Azi când ne-am văzut eram ca mut

De unde speach, s-o cuceresc pe ea?

Dar și mâine din nou ne-om întâlni

Și voi avea mai mult curaĵ să-i spun,

Nu doar că m-am îndrăgostit lulea

Și că aș vrea s-avem un viitor comun.

Surprins am fost a doua zi de fată

Când s-a apropiat și mi-a șoptit,

Că și-ar dori să fim prieteni buni

La care vorbe, pe loc eu am muțit.

.....................................

Azi, când amintiri mai depănăm

La o cafea cu scumpa mea soție,

Ne tachinăm și cu umor îi spun

Ce mult curaĵ ai mai avut...Marie!

Sub privirea înnorată

De iubire și de drag

Un vlăstar va crește mândru,

Aducând lumină în preg.

Palma mame-i e fierbinte

Când se plimbă încet pe frunte

Și când somnul se codește

Glas de înger îi soptește.

Lângă pat umbra veghează

La orce scâncet este trează

Câte griji au dat năvală

Le uită cu pruncu-n poală

O-mămică e bogată

Când mânuțe mici o cată

Și când gura mică-o chemă:

Cel  mai dulce cuvânt - MAMĂ-

Nunai simțind  mesajul

Înțălegi chemarea...

Nu osândi cuvântul

E tot ce avem mai sfânt

Și mai curat.

Zămislit în brazdă sfântă,

Cu carate îmbogățite,

Cuvintele desleagă punți...

Lacrimi latră mut
la lună.
Locomotiva mă înnebunește
și împușcă goluri
pe treptele laringelui meu.

Trupul tău era carne
acum un minut,
apoi s-a făcut umbră,
sărind bălțile pe peron.

Ai grijă, zic –
șoaptă crustată-n ger –
să-ți pui fularul, iubite,
că e frig în tren
și nemții-s distanți de fel,
că nu s-ar atinge-ntre ei
nici cu cenușa țigării.

Ai grijă, iubite
la ochi frumoși, la polei,
la păsările pe care nu le vei hrăni,
c-o să-ți amintești de mine.

Eu?
Am căldură,
eu sunt bine
că niște lacrimi latră mut
la lună.

Mi-am zis că eu de fapt nu am curaj,

că nu pot să te aduc în realitate,

că-ți scriu și parcă mai mereu

te țin în poezii departe.

Mi-am zis că eu nu am habar cum să iubesc,

credeam că în dragoste se tace și se îndură,

se pierde dureros, se plânge iar

privind cu neputință la timpul ce te fură.

Nu știu să te iubesc cum se iubesc cocorii,

nu știu să te iubesc cum se iubesc doi oameni ținându-se de mâna mai mereu,

eu știu să te iubesc în neputință,

eu știu să te iubesc în felul meu.

Și nici tu nu ești om să te iubesc ca omul,

și nici nu ești cocor să spun ca te iubesc când treci în zbor,

tu esti o floare și din flori

n-am cum decât în poezii să-ți spun cat te ador.

Te-am urmărit plimbându-te cu trandafirii,

te-am urmărit cum te duceai, veneai și încă o dată,

am observat când tot treceai pe lângă mine,

cum dragostea din ochii tăi te face să pari mai înaltă.

Eu nu mai vreau să tac, dar dacă tac

să știi că-i din iubire,

că nu știi ochii tăi albaștri ce îmi fac

când mă privești așa de parcă ești din mine.

Eu nu mai vreau să tac, nu vreau să rămâi un vers,

să mori așa nedemn în poezie,

să mori de parcă în zadar

ți-ai zidit dragostea în mine.

    Viața este ca o floare 

Frumoasă,dar trecătoare 

Primăvara înflorește

Toată lumea o iubește 

Albinele o vizitează,

Fluturii pe ea dansează,

    E admirată, mirosită,

Până cade veștejită 

Când dispare frumusețea 

Se-abate pe ea tristețea 

Cand numai e de folos 

Este ca și când n-a fost.

   Că este înlocuită 

De altă floare în loc ieșită.

Așa-i viața trecătoare 

Precum bobocul de floare 

Se grăbește ca să crească 

Fără ca să se gândească 

Să se bucure în tăcere 

Atunci, cât e în putere.