Doar tu îmi ești slăbiciune

Cum ne vorbesc nouă 

Sufletele între ele,

Nici stele nu pot înțelege 

Când toate se strâng în noapte

Și lumina li se zbate.

Cum îți șoptește sufletul meu 

Când mi-e dor de buzele tale

Nici cei mai talentați artiști 

Nu pot recrea în proză.

Când sufletu-mi plânge de al tău dor

Doar al tău mă aude, 

Și mă readuce la viață

Gândi-du-mă la ziua de mâine.

Noi doi, ultimele suflete de pe pământ 

Îmbrățișate parcă de același destin,

Luptând în fiecare zi împreună 

Dar niciodată separat.

Eu ți-aș da acum culoarea ochilor 

Să te vezi prin ei cum te vad eu,

Să-ți vezi chipul tau senin 

Cât de superb poate fi.

Să-ți vezi strălucirea prin ei 

Și ai să realizezi de îndată 

Că te iubesc mai mult decât orice 

Și aș mai spune-o încă o dată.

Dincolo de lumina lor alba 

Sta ascuns sufletul meu,

Ce te-a așteptat o viață 

Să-i fi adăpost mai mereu.

Eu i-aș lua și pe ai tai 

Să văd dacă mă iubești la fel,

Dar mi-e teamă că deîndată 

Am să mă topesc ca ei.

Când aș vedea văpaia

Ce arde, arde încetișor, 

M-aș topii mai rău ca ei 

De lumina ochilor.

Așa că-ți cer acum iubire 

Să ne schimbăm între noi viziuni

Și poate, poate deîndată...

Iubirea noastră s-ar clădi.

Roua frumoasă

A nectarului tău

Îmi ține de sete 

În fiecare dimineață.

Mă-mbată cu dorință,

Mă-nebunește încet, încet,

Îmi rupe gândurile-n două

Cu fiecare clipă nouă!

Frumusețea ta

Mă ține treaz dimineața,

Când mă gândesc că așa o zână

Mă are în gând noaptea!!

Diminețiile sunt chiar puține

Să mă bucur de roua ta,

Dar aș vrea s-o sorb mereu

Căci mă-ntinerește întruna!

Și atunci când în vis 

Sufletul m-a întrebat:

Ce-ți dorești tu de la viață defapt? 

Mi-am adus aminte de noi

Și de clipele frumoase,

De dragostea ce ne poartă 

Peste cele mai negre păcate.

Și i-aș fi răspuns deîndată 

Să îi spun tot ce mă lega de el;

Toate clipele frumoase 

Ce au rămas înfipte în el.

Totul semăna cu un cer deschis 

Frumos ca după o ploaie,

Cu roua ce atingea pământul 

După "clipe de infern".

Dar m-am trezit din vis 

Și nu te-am regăsit cu mine,

Te port în el doar ca să știi 

Că fără tine el s-ar rupe. 

Am vorbit și am sa vorbesc în continuare 

Căci acolo își găsește el alinare;

Cum și eu de altfel mă regăsesc cu tine 

Într-un loc în care nu m-aș fi gândit vreodată 

Dar care îmi aduce liniștea 

După ploaia asta "blestemată".

Spre podul tăcerii 

Adesea eu am călcat,

Mă simțeam pierdut, uitat 

De când singur îl umblam.

Spre pod erau vise 

Uitate, luate prea în serios,

Răvășite de un dor anost 

Ce-mi chema calea fără de rost. 

Spre pod parcă zărisem ceva

O lumină ce parcă nu-mi cunoștea calea,

O strălucire ce parcă îmi lipsea

Și din cale, dar și din viața mea.

Spre pod ce să mai spun

Te-am zărit pe tine...

Parcă mi-ai luminat calea

Și nu mai erau vise uitate de lume.

Spre pod pășeam încet 

Cu pașii parcă împiedicați,

De frică poate să nu calc...

Pe drumul ce mi l-ai arătat.

Spre pod, dar niciodată înapoi 

Eu acum merg liniștit, agale

Că știu că te am cu mine 

Lumina zilelor mele cu soare.

In paradisul interzis 

Unde toate luminile s-au stins 

O lumină strălucea, mai presus de steaua mea 

Era lumina ce-mi placea, ce-mi aducea chemarea.

Raze întregi ce luptau să-mi afle menirea. 

In paradisul interzis 

Unde toate luminile s-au stins 

Te-am zărit îndată fetițo 

Ca pe o clipă ce nu pot s-o descriu 

Erai așa strălucitoare și plină de mister 

Așteptăm să te aprind ca pe un foc mereu stins.

In paradisul interzis 

Unde toate luminile s-au stins,

Tu mi-ai dat culoarea in suflet

Al clipelor de nedescris 

Și m-ai chemat la tine acolo 

Să ardem amândoi în stins 

Să aprindem cerul plin de nori 

Ce prea de mult timp m-a învins.

In paradisul interzis 

Unde toate luminile s-au stins 

Te vad ca prima oară 

O lumină de nedescris 

Lasă-mă să-ți viu văpaia 

Ce te arde incet, încet 

Să-ți simt din nou chemarea 

Către semnul tau ceresc. 

In paradisul interzis 

Unde toate luminile s-au stins 

Nu mă lăsa să mă sting iar

Aprinde mă din nou cu al tau dor 

Dor de soare, de lumina, de clipele senine 

Ce n-am vrut vreodată să apună. 

Iar de îndată ce tu mă simți 

Dincolo de paradis 

Să știi că inima și sufletul ți l-aș dărui 

Din nou și din nou 

Ca in prima, dar nu ultima zi...

Tăcere-n ceasuri de nesomn

Când știu că mâine-i niciodată,

Și îmi las o lacrimă însemn

Ce stă de dorul tău și-așteaptă.

Clipește candela o clipă

Prin sfârșitul nostru dureros,

Ca un duh de întuneric și risipă

La trântă cu un om neputincios.

În zadar te regăsesc prin șoapte

Și prin gânduri spuse de nespus,

Acum sunt singur și e noapte

Și toate șoaptele s-au dus. 

Să fim străini e-o nebunie ...

Să iubim în diferite nopți,

Noaptea mea să nu îți știe

Gândul tău de noi ... de-l porți!

Împrejuru-mi vi! ca niciodată…

Și toate se răstesc la mine,

Se strâng în mine și deodată 

Toate ... îmi șoptesc de tine!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Poate-o fi sâmbătă, o zi ca oricare,
dar tu ți-ai croit din gândul meu o fugă la Marea Neagră,
unde valurile-mi șoptesc numele tău
pe fiecare plajă, pe fiecare stâncă.

Te-ai cuibărit ca un ecou stingher, pe-o plajă uitată de zei,
sub pleoapa soarelui ce-mi pictează chipul tău –
ești cea mai frumoasă întâmplare,
și-n albastrul ochilor mei
îți port pașii goi, pe nisipul fierbinte al sufletului meu.

Și poate că sâmbăta s-a topit în noi,
la umbra unui dor fără hotar,
în valuri ce sfâșie, ostenite, țărmul
și-n spuma ce se preface în rugă.
Căci eu am naufragiat prin inima ta,
iar tu ești marea ce-mi sapă abisul gândului neîncetat –
o mare nestăvilită,
fără de sfârșit…
Și mă las purtat așa de valul dorului tău
și te cuprind,
fără busolă,
fără teamă,
sub bolta unui sentiment ce îmi risipește
toate punctele cardinale.

Și poate că nu mai e sâmbătă, nici ieri, nici mâine –
doar noi, două naufragii ce se caută
pe harta unui vis sfărâmat de atâtea valuri.

Rămâi tu, ca un cântec în larg,
și vino iar, din zare,
să-mi fii țărm,
când marea din mine
se frânge.

Zeci de poezii nu te mai aduc înapoi

Și știu... căci toate ți le-am scris

Si-un milion de lacrimi tot la fel

Știu... că de-un an mi le-am tot plâns.

Eu...

Te mai port in gând în nopți fără sfârșit 

Sunt haos de când m-ai învățat ce-i dorul

Și visele-mi sunt praf de stele-n vânt

De când dorințelor am tras zăvorul...

Tu...?

Ai fost ca un montagne russe...

Ce la-nceput la tine m-a atras,

Ai folosit să mă respingi într-un final

Pericolul din tine... mi-a fost și agonie și extaz

Eu...

Naivă că eram frumoasă-n ochii tăi 

Nu am citit imaturul emoțional 

Părea să simți ceva ce nu puteai exterioriza

Dar ai tăcut... și asta m-a lovit ca un pumnal

Zeci de întrebări fără răspuns m-au răpus 

Și știi... toate pe rând ți le-am pus

Mi-ai oferit finalul în semne de exclamare

Stii?...eu nu-mi doream decât un vin și-o-mbrățisare...

Dacă ți-aș fi spus cât te iubesc

Ai mai fi ales să pleci ?

Dacă florile nu mai înfloresc

Ar fi câmpurile seci ?

Dacă soarele nu ar mai răsării

Ne-am ascunde în întuneric ?

Dacă nimeni nu ar mai suferii

Ar mai fi amor himeric ?

Dacă gheața nu s-ar fi topit

Mi-ai mai fi încălzit inima ?

Dacă dragostea n-ar fi pierit

Ochii reci ar mai lăcrima ?

Dacă întreg pământul s-ar usca

Și ți-ar arde focul din privire ?

Dacă cel de pe comoară s-ar isca

Ai aștepta a lui venire ?

Dacă de patimă ar seca întreg oceanul

Te-ai mai lăsa purtat de valuri?

Dacă ai putea suprima tot chinul

Te-ai mai pierde prin tuneluri ?

Dacă din cer ar cădea toate stelele

Ți-ai pune o ultimă dorință?

Dacă ți-as spune că-s spre sfârșit zilele

Te-ai speria de suferință?

Dacă nu te-ai fi născut în matca focului

Te-ai mai fi luptat să ajungi în paradis ?

Dacă ai fi rămas un vis în largul locului

Ți-ai fi rostit sentința printre abis

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!

Ți-am smuls singurătatea
Din colțurile sufletului tău
Și-acum, spune-mi te rog...
cât e ceasul?

Din zori, am înșfăcat răcoarea dimineții
Și ți-am pavat patul în care stai tolănită...
Tu mi-ai sădit câteva minute...
Orologiu se pierdea în erori.

S-au prelins orele ca valurile Niagarei
Și toată pororoca din mine te-a năpustit
În tihnă
Din toate izvoarele.

Mai spune-mi, te rog,
cât e ceasul?

Mai spune-mi
o șoaptă,
un strigăt,
o istorie...

Târziu... nu va fi niciodată între noi.