De ce te iubesc

Nu-mi amintesc pe-altcineva

În frumusețe să te-ntreacă!

Nici zâmbetul de platină cu diamante să-l poarte

Cum numai tu îl porți universal!

Cine din lumea asta largă nu te-ar dori?

Iar de te-ar știi că ești captivă între pământ și cer,

Ori prinsă în ghearele tristeții,

Cu ușurință pentru tine s-ar jertfi!

Nu chipul tău ce-l porți e însăși iubirea cu misterul ei?

Sunt întrebări ce pleacă de la mine către tine...

Nu-mi trebuie răspunsuri astăzi,

Iar mâine nu există de tu nu vrei!

Dar voi rămâne-așa cum ți-am mărturisit deja,

Nu-mi amintesc pe nimeni

Să aibă frumusețea ta!

(11-24 noiembrie  Vasilica dragostea mea)

Ce-mi pasă de cădere

Știind că aceasta mă înalță tare,

Nerenunțând la dragostea cea mare,

La tine,la visare,

La vraja ta ce nu are cărare,

Știind ce tu acum uitat-ai poate,

Că dragostea mai doare când vrea să fugă lașă,

Ori când dorește ca să moară...

Ce-mi pasă mie de-atâtea gânduri rele,

De duhurile negre,de vrajbă, deznădejde?

Nu dragostea este învingătoarea cea veșnic triumfătoare?

(15 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

De crezi iubirea o frumoasă zeitate,

Fără de care vei muri...

Minerva sau Junona

Fie Diana ce-i protejează pe amorezi...

Ce ține-nchisă-n ea

Promisiuni de viață,vesel colorate

Ce vin și pleacă zi de zi,

Bieți muritori alcătuiți doar din pământ,

Purtând de carnaval costume

Și măști pictate ce chipurile triste le ascund

Și neputând să prindă pentru sine

Amorul și iubirea care vine

De la frumoasele femei,

Frumoase coborâte ca din basme,

De care tinerii se-agață

Precum în lanțurile de la bâlci,

Cu cai ce sunt pictați in verde

Si stau semeți sau chiar nechează,

Tablou ce-i colorat și pare viu...

Ei bine,află ce îți spun acum!

Căci circulă o glumă populară

Când se vorbește prost și fără rost

Sau când prostia iese mult în față,

Demagogie ce-i proprie la hoți sau la mișei,

Oameni politici ce cred că-s zei...

Se știu și ei ,nerușinați ce-ar trebui s-atârne-n ștreang!

Atunci răspunsul despre care fac vorbire spune:

Cai verzi ce stau să pască pe pereți...

Iar de vei crede vorbele rostite

De gingașele vrăjite domnișoare,

Nu vrăjitoare spus-am,ci vrăjite,

Și prins în mrejele iubirii

Cuprins de o dorință arzătoare

Ce-i proprie doar tinereții cum se știe,

Te vei trezi purtat la trap călare

Pe-aceiași cai verzi pe pereți!

Ooohh....blestemată ești iubire....

Cu sora ta pe nume Amăgire!

Cu tot ce porți asupra ta,

Podoabele din aur,divinele parfumuri și fermecatele minciuni,

Nici cei mai bravi soldați spartani,

Nu pot ușor a te-nfrunta!

Dar nici Virgiliu,Horațiu sau

Ovidiu,

Cel exilat în Tomis din tainice motive

De Augustus Imperator,

Poet ce-a așezat erosul ca scânteie a iubirii

Pe un semeț piedestal,

Nu ar putea ca să ridice azi blestemul,

Cu tot ce ai primit de la ai tăi,

Sau mai degrabă de la mama ta...

Amor,Iubire Dragoste și Amăgire,

Rămâneți pe vecie în Infern!

(18 februarie -4 martie.2023 Horia Stănicel-Irepetabila Iubire)

Nu-i dragostea surâsul tău

Iubita mea frumoasă,dulce,delicată,

Ce-i însuși glas ce pleacă de la Dumnezeu,

Să mă trezească din trista existență omenească?

Să-mi dăruiască darul tău fără egal,

Sărutul dar și secretul mângâierii?

Iubito,eu nu cred în trista despărțire,

Nici în iluzia iubirii teatrale,

Ori în actorii amorului fugar,

Nici în poeme mincinoase,

Eu fiind poetul tău sau al iubirii ce nu moare...

Iți spun acum cuvintele frumoase,

Ce știu că pleacă din ființa ta ce-i plină de dulceață,

Chiar dacă sunt rostite acum de mine

Și-ascult romanța zâmbetului tău,

Cu obrăjorii calzi și înroșiți de ale mele vrăjite vorbe

Ce-s ticluite doar să te cucerească ca pe-o cetate cu zidurile groase...!

Iubito, știu bine că tu cunoști,

Taina iubirii noastre,

Iar dragostea ce ne-a cuprins,

Nu are nici final chiar dacă are început,

Și a ieșit din timp!

(23 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu ești pe drum spre casă,știu

Când toată lumea doarme liniștită,

Cum crezi că pot dormi și eu?

Eu cred că ești copila unui zeu

Acea frumoasă fără seamăn

Cu nebunia hărniciei

Ce-o au furnicile mereu,

Iar eu, cel care te iubește

La ora dimineții se gândește

Că viața este strălucire

Ce vine de la Dumnezeu !

Iar Dumnezeu este iubire

Iubirea are astăzi glasul tău

Iubito,ești pe drum spre casă,

Mă porți acolo și pe mine

Stând liniștit în buzunarul tău

Îți simt și pașii si iubirea

Acolo vreau să stau mereu.

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Frumoasa mea,nu-i niciodată prea târziu să furi fără regrete fericirea...

Iar eu n-am să-ți promit nimic din ce știu bine că nu am,

Nu pot ori mai degrabă nu cunosc.

Nu stiu nici calea,drumul sau de taină hartă ce poate să te scoată,

Pe-al bucuriei fără de sfârșit tărâm...

Știu bine însă cine sunt ,îți jur...

Când te iubesc,când te respir,

Sau când te sorb prin orice por,

Nemuritorul meu roșu trandafir cu aripi îngerești ce doar eu ți le văd,

Tu ești!

Nu-i niciodată prea târziu să ierți,să uiți sau să iubești un cerșetor de inimi precum eu sunt...

Nu,n-am uitat să-ți scriu poeme dulci născute dintr-un năvalnic dor,

Ce mă frământă groaznic când ești departe,

Chiar dacă tu acolo-n Dobrovăț te regăsești...

Am înțeles,

N-am ce să-ți reproșez și te iubesc,aștept și iar aștept!

(Horia Stănicel-Vasilica dragostea mea 22 decembrie 2024)

Ea - o femeie născută din tăcerea pădurii

Cu sufletul tivit in miros de rășină 

Cu dor de trai in mijlocul naturii 

Și nesaț al cântecului si dans de albină

Ea - razboinică ce nu a cerut niciodată război 

Dar viața i-a pus in miina o sabie prea grea 

Își duce pașii prin lume cu sufletul de sloi, 

În piept o rană veche ce nu se mai încheia.

Prin nopți fără somn își caută un rost,

dar umbrele o prind și-i frâng lumina vie;

în fiecare zori renaște greu, pe cost,

iar dorul ei de pace doar lacrimile-l știe.

Prin codrii tăcuți își poartă povara,

dar pasul ei sfios ascunde-un foc ce arde lin;

destinul i-a furat odată toată seara,

dar nu i-a stins puterea de-a mai crede în divin.

În adâncul inimii voia altceva, departe de armuri,

nu tronuri reci, nici lauri ce dor când îi atingi;

căuta iubirea care nu lasă în urmă răni și zgomoturi,

dar lumea i-a dat umbre, grăbite s-o împingi.

Voia respect curat, ce crește fără forță,

un sprijin blând ce nu dispare la al vântului suspin;

dar viața i-a pus în brațe minciuni tăiate-n toartă,

și tot ce-a fost promis s-a stins amar, târziu, venin.

De-atâtea ori întinse mâna după bine,

crezând că poate-n sfârșit destinul i se-ndoaie;

dar tot ce a primit erau doar forme goale, străine,

frânturi de vis căzute-n drum, în miez de noapte haine.

Norocul o ocolea mereu, ca o pasăre rănită,

ce nu-și găsește cuib pe nicio ramură din zori;

iar inima ei stătea, în liniștea-i clădită,

ca o flacără mică, tremurând între furtuni și nori.

Ea iubește cu răbdare, cu foc și cu tăcere,

Dar lumea îi oferă doar promisiuni de fum.

Și totuși, cu sabia ridicată, înfruntă orice durere,

Femeia ce iubește, deși nu-i e dat niciun drum.

Ea – femeia care nu mai așteaptă dragoste, ci tace,

alinată doar de gândul că totul e demult pierdut.

În suflet îi mai arde o scânteie ce abia se face,

dar viața i-a arătat că dorul rămâne mut.

Cândva visa că cineva îi va ține inima între palme,

fără să o strivească, fără să o lase-n noroi.

Acum doar speră ca liniștea să vină peste drame,

să-i mângâie rănile pe care le-a purtat în război.

Ea – femeia ce a știut să iubească fără măsură,

dar și-a închis inima ca pe o ușă ce nu vrea să mai doară.

În tăcerea codrului își țese ultima armură,

și în sfârșit învață că uneori salvarea e doar să nu mai ceară.

Oameni duc flori cu pereche,

Si se-ntorc doar cu regrete.

Alții plîng de dureri

Eu scriu cereri,

Către ceruri

Să mai fiți înc-o secund-alături.

Alții plîng de regrete

Eu încă mai caut momente,

În stînga și dreapta mea

Dar le găsesc doar în amintirea grea.

Alții plîng în hohote

Eu încă vă mai caut prin portrete,

Vă caut de-a vă-mbrățișa

Să mă opriți inima de-ami sfîșia...

Alții plîng și-s nedumeriți

De ce Doamne mi l-ai luat cînd eram atît de fericiți?!

Cînd iubeam și eram iubiți

Răniți, așteptăm să fim striviți.

Alții plîng în drum spre casă,

Unde singurătatea îi așteaptă la masă...

Cu flori moarte tăvălite pe terasă

Si-ș zic, mîine va fi mai frumoasă.

încep să îți uit vocea

și privirea, 

trupul

și iubirea.

încep să nu mai plâng când îți aud numele

chiar și când altcineva îți spune glumele. 

încet încet mă trezesc la realitate

chiar dacă nu te pot uita în totalitate. 

încep să uit cum îmi zâmbeai

și cu câtă căldură mă orbeai.

încep să nu te mai visez

chiar dacă nu vreau să te uit,

un ultim dans vreau să dansez

și apoi să-mi văd de drum.

Dulcea mea prințesă

Din orașul cu gene,

Lumea doarme,

tu nu dormi,

Veghezi supărările mele.

Uneori te mai răsucești

Mai întinzi înspre mine câte un braț,

Când lumea doarme,

somn ușor!

Tu conduci un întreg oraș.

Și mă întind după brațul tău,

Un braț caută alt braț,

În aerul acesta rece, e frig,

Respirând toamna din frunze

O să îngheț în seara aceasta

dacă nu te ating.

Coboară iubito din orașul cu gene,

Vino pe jos,

Vino pe mare

Vino chiar și pe stele,

Dacă nu există alt drum,

Fiindcă am aflat,

după lungi cercetări

asupra inimii mele,

că filosofia supărării e foarte simplă:

Supărarea rămâne supărare

Până când cineva (tu)

Îi dă o îmbrățișare.

Ahhh, dacă te-aș putea cuprinde chiar acum!

lasă șefia pe altcineva,

pe lună,

Și vino în seara asta

să stăm împreună.

Să-ți înmoi chipul la gâtul meu,

Să te mângâi și să-ți dau pupici mari și mici,

Că n-am niciodată cum să am prea multă supărare pe cea mai scumpică dintre furnici.

De fapt nici nu am simțit supărare,

Este doar acea frustrare

Că orașul cu gene te vede mai des

Deși eu te iubesc cel mai tare.

Trece noaptea asta…

Stă să se termine,

Și luna, noua șefă din oraș,

Mi-a spus că de fapt

tu ești mai supărată ca mine.

Și nu pot să te las așa,

Sărut eu ochișorii ăia triști

Și buzele alea dulci încruntate,

Si năsucul, și palmele, și bărbia,

Și fruntea, și părul, și burtica,

Să nu mai fie supărate.

Of, nu mai poate omul să fie supărat în pace,

că vii tu cu fățuca aia adorabilă tare,

și-mi faci concurență la supărare

și normal că tu câștigi,

n-am niciodată cum să mă pun cu furnici.

" Tu scrii:

cerneala a scăzut 

marea suie"

citești în gând:

valurile roșiatice 

acoperă stânca.

He never touched you.

Yet you linger in him

like the scent of damask rose in forgotten temples,

or the shadow of lotus petals

pressed between the pages of a life unlived.

You weren't given,

nor claimed,

but you remain

as Persephone remains between two worlds,

half spring, half surrender.

He sees you

in the gold-threaded robes of Isis,

mother of the hidden,

protector of what cannot be possessed.

You, soft as jasmine at dusk,

yet dangerous as the bloom of belladonna,

a beauty he could never hold

without trembling.

His logic is iron.

His mind, a fortress.

Yet inside,

you bloom like Freyja's garden in Asgard

wild, untamed,

known only to the gods and the ghosts

of those who once dared to love.

He remembers you

in the absence of touch

how your voice would've sounded

saying his name.

Not as a woman made of earth,

but like Aphrodite rising from seafoam,

untouchable and immortal in her effect.

He walks through the world

wearing your memory

like a garland of hyacinths—

invisible,

but fragrant enough

to undo his certainty.

He calls your name in thought

only when Hermes isn't listening.

Because you were not a prayer

you were the echo of something already sacred.

You are not his.

You were never his.

But in the sacred ache

between Odin's wisdom and Hades' restraint,

he worships what he cannot claim.

And so you became

his unseen Nemesis

not to punish,

but to remind him

that even gods must kneel

before something they cannot keep.

You are the iris that opens at midnight,

the secret grove behind his ribs,

where he returns not for peace

but to remember what almost was.

You are his

without being.