Când plouă

Cred că singura soluție să pot să-ți vorbesc,

ar fi să te răpesc și să te duc pe-o stea,

să te leg la ochi cu o bucată de lună

și apoi să încep să-ți spun ce simte inima mea.

M-am gândit și am luat-o pe toate părțile până să ajung la acest scenariu,

dar cred totuși că există undeva acolo ascunsă bine, extrem de bine, plasată într-un loc secret chiar de însuși Dumnezeu și o cale amiabilă,

să pot să-ți vorbesc fără să mă gândesc la 1000 de moduri prin care aș putea să te leg la ochi,

ca să nu mă vezi vulnerabilă.

Sau alt scenariu, înainte să vorbim, trec pe lângă o zonă de război,

așa poate încasez “întâmplător” niște gloanțe…

tu o să crezi că sunt dură și că plâng de la răni, când de fapt…

plâng că în sfârșit sunt la tine în brațe.

(100% durere,

0% expunere)

Cred că dragostea asta e ambivalentă,

deopotrivă frumoasă și grea,

tot ce îmi doresc este să îți spun ce simt fără să mă vezi slabă,

dar știu cât de slab e sufletul meu în fața ta.

Știu că am un stil de a iubi tragico-comic încurcat,

însă m-am gândit că dacă îți spun fricile mele, o să mă eliberez de ele

și o să accelerez procesul de a ajunge în lumea ta cu adevărat.

Dacă mă uit la un copac ce sunt,

un iubitor de copaci sau de frunze uscate sau verzi?

Dar dacă tu mă vezi uitându-mă la copac,

iar eu de fapt mă uit prin el și mi te imaginez…

Dacă mă uit înspre cer și văd păsări cum dincolo și încoace îl umblă,

Și tu mă vezi din nou, dar eu nu mă uit la el, sunt cu capul în nori și încerc să cântăresc cât ești de scumpă.

Câte kilograme în plus îmi adaugă dorul, în timp ce tu crezi că mă uit la păsări care-și duc zborul.

Ar trebui să te duc la un tribunal condus de soare,

Să-ți fac o falsă acuzare, să te acuz de crimă sau și mai bine,

Să te acuz de ascunderea privirilor tale de mine.

Și dacă aș câștiga dând mită, văd eu cum,

Ți-aș da drept sentință să mă privești numai tu.

În timp ce eu o fac pe misteriosul și încerc să par tare,

Să nu se prindă nimeni, nici tu,

Că mor după privirile tale și că am pus totul la cale 😈

Și dacă cumva ți-ar scăpa privirea,

Și te-ai uita chiar și pentru o secundă într-o altă parte,

Aș dispărea din cadru repejor, repejor,

Să te îmbrățișez de la spate 🥺

Și să-ți alint cu obrajii mei pe rând,

Câte un obrăjor.

Să simți chiar și pentru un pic, un pic, un pic,

că te iubesc și că atunci când te copleșesc gânduri grele,

Nu trebuie să treci singură prin nimic.

Noapte bună, prințesă mică 🥺🐥!

(simt că trebuie să profit și să îți spun cât mai des că te iubesc, pentru că mai este așa puțin până la iarnă… nu risc, sigur Moș Crăciun o să aibă nevoie de tine, cel mai scump elf 🥰😎😈)

Dragul meu fulg de nea,

Coboară-mi din gând,

Pe-un colind sau pe-o stea,

Să te prind în mâini.

Să te port în palmele mele,

Să-ți cânt colinde cu dor,

Fulg de nea, visător.

Fulg de flori.

Să-ți urez Crăciun senin,

Dulce alb, luminos,

Îmi lipsești atât de mult,

Fulg de gând frumos.

Să stăm împreună un ceas,

Printre colindători,

Să-ți mângâi obrajii roșii de la ger,

Fulgul meu zâmbitor.

Să stăm numai noi,

Printre oameni de zăpadă,

Să ne strângem în brațe tremurând de frig,

Fulg de nea, să nu te topești niciodată.

Dulce alb pe pământ,

Fulg de nea, fulg de gând.

Fulg de nea, fulg de dor,

Fulg de nea, fulg de gând, fulg de flori.

Nu-ți voi spune niciodată

Că undeva, între ochii mei și ai tăi,

De când e lumea există

Acest cuvânt lipsă.

Un cuvânt ce persistă

Și, nerostit, continuă să crească,

Așa cum cresc în fiecare dimineață

Primele raze de viață.

Crește tăcut între noi,

Mai ales când ești departe

Și nu-mi rămâne decât să-mi imaginez

Cum arăți când ești plină de noapte.

Aș putea să ți-l spun...

Dar simt că nu profit destul că nu poți să-mi răspunzi,

e poezia mea și nu mărturisesc:

Cuvântul lipsă este te...

(nu-ți spun, doar ca să te enervez).

Între timp, cât te frămânți,

Și te gândești la cuvântul lipsă,

Îmi adun toată puterea

Să-ți trimit o îmbrățișare mare, mare

Din tot sufletul meu,

Să ne topim lângă inima celuilalt…

Când tu, când eu.

Nu-ți spun cine sunt, rămân doar un gând,

O filă nescrisă-ntr-un basm fără margini,

Dar eu te cunosc, nu ești om de rând,

Sădești frumusețea în tainice pagini.

Te privesc de departe, subtil, ca o stea,

Și-n sinele meu primăvara sosește.

Când pleci și nu spui, în inima mea,

Lași urme adânci de dor și tristețe.

Dacă ai ști cât am încercat să nu simt,

Să te privesc ca pe un om oarecare,

Dar gândul la tine mă arde și-l mint,

Că nu îmi ești dor, că nu-mi ești visare.

Și, dacă în tăcere te voi regăsi,

Voi purta aceste cuvinte cu mine,

Într-o lume unde dorul e-un rău amorțit,

Și iubirea e-mbrăcată cu tine. 

Așa mă simt de azi o frunză,

așa te simt o frunză și pe tine,

ce toamnă plină ești în mine…

Ce tare pot iubi o frunză.

Ești frunză, iubesc frunza,

ce dragă îmi este o frunză mie,

așa frumoasă ești verde,

dar mai frumoasă ruginie,

iubesc frunza la nebunie.

Și fără frunza mea nu cred

că toamna în continuare mi-ar plăcea,

de fapt fără ea, cred că toamna

nici nu s-ar mai întâmpla.

Sau poate ar trece așa neadmirată,

neobservată,

dacă o prințesă mică,

o dulce fată,

de-un albastru intens,

nu ar da până și frunzelor sens.

Nu spun că abia am așteptat

vara să plece

(ba da 😈)

Dar toamna are acel ceva,

o are pe ea.

Și abia aștept să o văd,

să simt iar cum sufletul ei blând

se întâlnește cu al meu

sub frunze căzând.

Așa mă simt de azi o frunză…

și ce-aș fura-o pe ea din toamna abia ajunsă,

să o țin numai pentru mine…

Ce?

Nu s-a mai văzut o frunză să iubească o frunză?

Se întâmplă asta de când e lumea,

și recunosc, sunt plină de recunoștință,

că ne-a prins toamna așa

și că există.

Mă mai gândesc uneori că poate ea,

frunza mea, se simte insuficientă

că mă lasă fără răspuns,

și nu știu de ce nu i-am mai spus până acum,

dar pentru mine, este de ajuns.

Acum că a venit toamna,

și oficial suntem frunze,

O să mă las purtată de vânt,

să fiu aproape de ea,

că la cat de mică e,

cine știe vântul pe unde-o duce.

Nu vreau să risc să-mi fie

dor de ea pe veșnicie.

Uite frunze cum pică,

Noapte bună, frunză mititcă 🐥!

Ce-aș da să stau...la pieptul tău,

Să-ți simt mirosul de care mor,

De fiecare dată când îmi ești aproape,

Și când îmi spui cuvinte de dragoste în șoapte.

Prezența ta îmi face viața lină,

Mereu când sunt cu tine e la fel de senină,

Ca în prima seara în care ne-am văzut,

De atunci n-aveam habar că m-ai plăcut.

M-ai lăsat să cred c-aș fi infimă,

Tu, cu atitudinea ta nepăsătoare...

Îmi dădeai semne de întrebare,

Pe când inima ta vedea în mine o salvare.

Visul meu e să cântăm

Sub ploaia de zăpadă.

Nu am avut așa dorințe

Aproape niciodată.

Vreau să dansăm 

Sub fulgii reci și moi.

Să fim împreună,

Numai noi doi.

Visul meu nocturn de iarnă,

Să visez nu mai e o povară.

De când te-am cunoscut,

Parc-am renăscut.

Ofensată

De mamă,de tată,

Rănită,

De frate

Si ziuă și noapte.

Cu gînduri neînpăcate

Uitată.

Mai rar,

Telefonată!

Mai des vinovată

De zîmbet trădată

Lăsată să plîngă,săraca ...

De fată!

La suflet bogată

Cu sine-mbracată

Curată

Cu vocea, parcă crăpată

Încearcă

Să scoată

Durerea ce-o poartă!

Si strigă la poartă

Cu ce-s vinovată,

Că m-am născut fată!?

Deloc iubită,...

Cu vorbe tăioase, hrănită

Mai puțin fericită

Mai mult singură, singurică

Cu urechea ce-așteaptă

S-audă vrio șoaptă

Să se simtă, încurajată

De jos ridicată

Nu cu vorbe, cu faptă

Visată

În alb îmbracată

Ca oricare altă...

Vrea flori și să fie uimită

Pentr-un moment să se simtă

Iubită!

Sărutată

Înainte de-a fi culcată

Îndepărtată

Vrea la toți să împartă

Dragoste, adevărată.

Pare ciudată

Cînd o vezi încîntată

De nimicul ce parcă

A nimic și arată

Ea spune că-i artă

Credulă-n minciună

Lăsată să spună

Nimic să nu spună

Ce viață nebună!!!

scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină
şi-oricât de mult aş vrea
Orfeu  să mai rămân
în profunzimea nemărginirii tale
sunt blestemat să fiu stăpân pe umbra
cusută de picioare

sunt încolţit
cu somn de ziuă
o altă Gaia
mă cheamă vânturat
la poarta unde se aleg nebunii
obscuritatea arde
reverberat în sinea mea
aidoma pădurii

...

precum Ahile-și ține glezna
cu ochii albi de lună plină
scumpa mea
iubită beznă
sunt otrăvit cu serul de lumină

Nu-mi amintesc să fi văzut in viața asta

Femeie mai frumoasă cum ești tu...

Oh prea frumoasa mea iubită,

E timpul să-ți descriu portretul!

Posteritatea vrea mereu o zeitate,fie el și-un semizeu

Povești să-i facă pe bieții oameni

Să spere în necazul lor...

Chiar arta ce-i desăvârșită

Fie-n pictură, sculptură în orice,

Cu toții vor modelul tău!

Ochi,nas și buze dar și glasul

Ce sună ca o serenadă,

O-ntreagă aventură este

Să-ți pot descrie chipul cel frumos..!

Dar să lăsăm povestea să vorbească,

Și ce vreau eu....

Păi ce vreau eu se știe foarte bine,

O spun de șapte luni de zile,

Aștept poveștii un sfârșit,

Desigur cu sfârșitul fericit,

Ce sună ca la început...

Și totuși,

Nu-mi amintesc să fi văzut in viața asta

Femeie mai frumoasă decât tine..

Și un nebun îndrăgostit..

(10 feb 2024 Vasilica dragostea mea)