A iubi nefericit

Am încercat citind prin cărți s-arunc iubirea

Și-am reținut că de-i respinsă, e stricată

Iar despre suflet e cuvânt, dar nu există

Simțirea-i tulbure, să fie condamnată

Iubind corect printr-o formulă, matematic

Echilibrat să studiezi întâi valența

Dacă e liber electronul singuratic

De-i ocupat, nu e chimie, n-ai licența

Apoi e clar, să studiem și ADN-ul

El are X, ea are Y, nu se poate

Să calculăm pân’ la absurd strigând coleric

Drobul de sare o să cadă, ce ne facem?

Mă-ntreabă sufletul formulele iubirii

Ce să-i explic, că se aplică matematic?

Nici nu așteaptă să-i răspund și iute spune

Nu sunt robot, dacă te doare stoarce lacrimi

Oare e bine să lăsam oameni să plângă?

Poate fi simțul calculat prin matematici?

Oare iubirea te întrebă când să vină?

Să îi uităm pe-ndrăgostiții  singuratici

O lume tristă ce privește prea departe

Superficial aruncă ochiul gol prin tine

Mai bine fuge și te lasă-n gări uitate

Să te descurci singur cu sufletul din tine

Nu poate dragostea să fie calculată

Te arde inima dar nu renunți la suflet

Singuri iubind o să vărsăm sincere lacrimi

N-am reușit nepăsători roboți s-ajungem

De ce-am venit aici

În lumea asta strâmbă

Condusă doar de mâini

Cu reguli într-o dungă

De ce gândesc că poate

De ce dragostea doare

De ce-i atât de greu

S-aduci o alinare

De ce nu înțelegi

Că lumea e pustie

Topit de dorul tau

Mă scurg pe o hârtie

Ce-nseamnă echilibru

Un egoism aparte?

De ce să-l folosim

De ce nu-l dăm de-o parte

De ce se zbate suflet

De ce n-are lumină

Respins să-l ardă-ncet

Iubirea fără vină

Nu știu de ce-ai fugit

Când știi că asta doare

De ce-mi cere răspuns

De ce-i pun întrebare

Printre culorile de toamnă arde vânt

Copacii freamătă urlând în isterie

Atârnă galbenul de vară întrebând

Cenușa frunzelor zburând cărămizie

Se-adună norii scuturându-se plângând

Cinstita ploaie pătrunzând cu viclenie

Ne udă stropii aruncându-se râzând

Îmbrățișându-ne a toamnei astenie

Curge lumina înecându-se în crâng

Nopțile umblă petrecând cu veselie

Alungă zilele gonindu-le scăzând

Soarele cade micșorând călătorie

Dintre ciulinii decedați au dispărut

Ființe mute intuind o tragedie

S-au adunat îngrămădindu-se-n pământ

Găsindu-și loc de hibernare-n galerie

Către văzduh o barză albă-și ia avânt

Ultimu-i puf zboară plutind în frenezie

Lăsând în urmă vremea rece tremurând

Ne-așează frigul peste gânduri pălărie

Goniți în casă timpul fumegă mărunt

Orele trec privind afară vijelie

Danseză toamna printre dealuri alergând

Pictând culorile să-i cânte melodie

Lăsata-i șoapta nerostită și-ai plecat

Liniștea-i singură pășind nedumerită

Nu se aude glasul dulce fermecat

Prin casă umblă amintirea despărțită

La geamuri soarele cedează ferecat

Lumina tace ascunzându-se rănită

E  întuneric fremătând îndurerat

Lipsesc scânteile din ochii tăi mămică

În beznă scaunul așteaptă lângă pat

Ușa așteaptă mâna caldă s-o deschidă

Aștept și eu cu întrebări dezorientat

Unde ești tu să-mi dai povață iscusită

Caut albumul prin sertare derutat

Acolo încă mai zâmbești dragă mămică

Pozele scutură din mine un oftat

Aveai podoaba tinereții înflorită

Prin curte iarba vălurește delicat

Grădina zace ofilindu-se umbrită

Copacii murmură-ntrebându-se mirat

Unde e doamna ce uda florile-n tindă

Ploile caută spre cer înfiorat

Lacrima curge-n rădăcina adormită

Se-aude umbra tremurând îngrijorat

Ar vrea să știe că ni-i calea pietruită

În casa cerului degrabă te-ai mutat

Lăsând durerea să brăzdeze ascuțită

Sub lespezi timpul se oprește înghețat

Poate din rai ne poți vedea dragă mămică

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 

În lung se-ntind oceane fermecate

Corăbii  au pornit către destin

Pe hartă au speranțe desenate

Urmează calea viselor plutind

Furtunile gonesc întunecate

În valuri piere urma de senin

Lovesc rostogolind cu realitate

Se năruie puțin câte puțin

Vâslind către hotarele uscate

Incert se rătăcesc în clandestin

Pe insule sfârșind dezintegrate

În haosul prezentului străin

Dorințele sfârșesc îngenuncheate

Cerând să intervină mâini divin

Rațiunile cedează afectate

Absența strălucește cabotin

Ființe se târăsc deteriorate

Misiunea de a fi pare un chin

Stingându-se pierduți de realitate

Un strop de ajutor ar fi vaccin

Prin valuri mai rămâne cine poate

Doar cei cu demnitate și senin

Împinși de echipaje implicate

Se luptă cu furtunile ce vin

Norocul e puțin când se împarte

E greu să nimerești paharul plin

Iar timpul nu suportă amânate

Speranța definește un destin

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

Ma asez și stau aici 

Si in gând ești tot aici

Langa mine, pe o banca

Ce era cândva a noastră.

Of, cânta din ora-n ora

La fiecare cincizeci și noua 

Canta cu amintiri , miros de scrum

Si lecții de chitare din anii buni.

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Lumina din zori o îmbracă în șoapte,

Când umbrele nopții dispar tremurând,

Pășește agale, cu gesturi leneșe,

Ca o nălucă prin gânduri trecând .

Mătasea subțire alunecă lent,

Pe umerii calzi, desenați în păcat,

În fiecare privire e un jurământ,

Un templu păgân ce trebuie adorat.

Nu cere permisiune și nu vrea iertare,

E regină pe clipa ce curge rebel,

O dulce otravă, o veche licoare,

Ce leagă destine cu lanț de oțel.

Dar visul se frânge când ochii deschid,

Iar camera-i goală și rece, de gheață,

Pe patul curat doar un iz de parfum,

O simplă iluzie prinsă în ceață.

     Când vezi oameni, cu atâta răutate 

Încearcă să privești în altă parte 

Să treci pe lângă ei nepăsător 

Să ști că nu este deloc ușor.

  Că au în ei atâta răutate,

Și întruna te lovește pe la spate.

Nu vor să accepte, că alții ar fi mai buni ca ei 

Și tot timpul îi bârfește,dar fără de temei.

   Te denigrează în fața tuturor 

Crezând că asta le va fi de ajutor.

Dar nu-i așa, că domnul îi vede răutatea

Și într-o zi, se v-a descoperii realitatea.

Atunci,v-a suferii înzecit 

Pentru răul,pe care l-a înfăptuit.

Prin văl de ceață, umbra nopții cade,

Pe a mea piele, o pânză de mister,

Alintă-mă cu soarele din zare,

Cu mângâierea vântului, ușor, plăpând.

Atinge-mă cu razele de lună,

Cu vârf de stea, cu licăriri de mare,

În noapte, fii al meu, o dulce strună,

Ce vibrează în tăcere, fără ocol, pe care.

Cu gesturi delicate, sculptează-mi conturul,

Pe trup, pe suflet, fiecare centimetru,

Ca un artist ce-și cunoaște bine lutul,

Modelându-mi dorințele nesfârșite, din neted în abruptul.

În lumea asta vastă, tu ești poarta,

Spre un eden al simțurilor necunoscute,

Atinge-mă cu vorbe ,

Cu ritmuri ce-n etern se vor traduce.

Înfășoară-mi esența într-un vers etern,

Cu metafore dulci, ce leagă timp de timp,

Alintă-mi sufletul cu al tău univers,

Și fă din clipa noastră un infinit sublim.

Tu, alchimist al sentimentelor pure,

Ce transformi tăcerea într-un imn divin,

Atinge-mă cu al tău suflet ce susură,

Și fă din simplul nostru gest un destin.

În templul acesta viu, ce-i corpul meu,

Fiecare al tău gând devine lege,

Alintă-mi zilele, alină-mi noptile, mereu,

Și fă din acest poem, o lume întreagă, întreg.