Te las...

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Pe masă o scrumieră, 

Arucand cu nervi acea tigară, 

Și dorul meu de tine te tot cheamă, 

Amețit de alcoolul amar,

Ți-am  zis că despre tine nu mai am niciun habar.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Întotdeauna un om are nevoie de-un alt om

Și-așa am avut eu nevoie de tine

Și mi-ai fost mereu cu orgoliu în glas

Ai simțit... si-ai plecat, când te-ai simțit prea plin de tine.

M-ai judecat cu tăceri neclintite

Cu vorbe reci, născute din neant...

În ochii tăi sclipeau lumini rătăcite 

Eram un chip străin pe-al tău ecran.

Și tot respectul l-ai prefăcut în teamă 

Sub acuzații cu glas înfiorător ....

Doar dorul a rămas ce-n liniște te cheamă

Nu te mai strigă... tace, sub un cer tremurător.

Încerc să nu urăsc... să nu regret nimic

Din tot ce plecarea ta, mi-a lăsat de trăit 

N-aș vrea să-mi pară versul de realitate pierdut 

Dar azi, totul e parte din ce-am devenit!

Din durere, lacrimi, vise și zâmbet...din pasul greșit 

Am început să-mi scriu povestea și cumva, am înflorit 

Deși drumul mi-e greu ca în orice început 

Mi-amintesc cum mă încurajai, neștiind că voi scrie acut...

Încerc să nu mai astept...chiar de mi-e dor,

De ochii tăi ghiduși...de vinul ce-l ador....

N-aș vrea să-mi pară versul prea măreț 

Dar mi-ați fost iubirea ce n-am să mai trăiesc!

Sper doar, într-o zi, să-ți inapoiez indiferența prin curier

Decorată frumos... cu un zâmbet stingher

Închisă cu grijă, în liniște... fără vreo adresă 

Numai să n-o mai simt printre rânduri cum se vrea scrisă...

Poate ai s-o găsești cândva într-un colț prăfuit...

Să pui și tu lângă ea, promisiunile ce le-ai rătăcit 

De vei deschide coletul... să găsești ce mi-a rămas de dat

O cutie goală, un gol ambalat și-un vis... dezlegat...

Păstrează-l... înrămează-l cu a ta tăcere 

Eu știu deja cum este timpul să stea în loc...

Cum e să nutresc speranțe din durere

Să fac literatură dintr-un final, ce n-a avut noroc...

Tu prin stele enigmatic,
Stai ca lupul singuratic.
Și nu te-am văzut demult,
Ești departe prin văzduh.

Ploaia îți atinge corpul
Și cămașa ți-o înmoaie.
Apa curge peste tine,
Ai nevoie. Ești o floare.

N-am umbrelă să te apăr,
Cum nici tu nu mai ai glas.
Ți-am călăuzit fiece pas.
Dar nu mai aveai astâmpăr.

Și tânjesc dup-al tău trup.
Să te văd, să te seduc,
Să mă pierd într-un sărut.
Și pozele să nu le rup.

Ai fost marea mea iubire,
Iar eu am crezut în tine!
Lasă-mă să nu-mi mai pese,
Vai! Deja e ora zece.

Brațele îmi sunt înfipte
Și eu nu mai am cuvinte.
Uită-mă și nu te-ntoarce,
Vreau doar să mă lași în pace!

De la un timp, totu-i atât de firav si-atât de schimbător,  

Luna apune-n zori...soarele se lasă-n întuneric 

Întunericul și el, la fel de trecător... 

Și lasă-n urmă drame, vise și-i himeric.

Parcă-am uitat de mine...simt cum mă rătăcesc,

Când revin amintirile ce încă dor

Și mi se pare totuși atât de nefiresc,

Să mă forțez, să-mi car gândul greu...atât de ușor...

Și parcă sunt a nimănui... și nu merg nicăieri, 

Orfană sunt de vin...de-o ultimă îmbrățișare 

Azi sunt mai vie decât mâine și mai stinsă decât ieri,

Mai suflu când privesc luna...asfințitul de soare...

Și parcă as vrea să te uit...deși doar gândul, mi-i rană...

Mă arde-n nopțile unde tăcerea mi-i cuvânt 

Când visul meu încă te mai cheamă....

Și dorul mă învelește cu al lui veșmânt.

Și poate că, tu ai plecat... dar nu și al meu dor...

Fiorii îmbrățișării încă-i mai simt sub piele

Și chiar de nu te mai am...nici în pahar să te ador,

Amintirea vinului tău... încă imi parfumează buzele...

Și poate să te uit... ar trebui încă un an...

Să număr lipsa ta în cât mai multe zile

Și poate într-un sfârșit nimic n-o să mai doară...

Poate intr-o zi...mă voi trezi...că am uitat de tine.

Privind în spate, la timpul ce mi-a trecut,

Mă surprind trecând prin sevrajul despărțirii 

Loială fiind unui bărbat cu sufletul mut

Ce m-a privit cum mă sparg...fără pic de emoții...

Și după tot...îți port amintirea, in piept neatinsă,

Și neîntinată de trecerea nemiloasă a timpului,

Te păstrez ca o simțire primordială, nestinsă,

Ca pe orgasmul sublim, printre-al gândurilor neputință...

Simt cum in mine se preling frânturi din chipul tău 

Precum picăturile de vin în paharele de cristal,

Si-n minte-mi răsună cuvintele-ti intr-un tragic ecou,

Ca acest poem, dulce, acrisor, amărui, fermecător de paradoxal...

Poate-ntr-o zi îmi vei simți parfumul

Și-n altă zi mă vei vedea întâmplător 

Și poate -atunci isi va face loc regretul 

La umbra sufletului tău, atât de rece...atât de gol...

Și poate nu întârzii... și ma vei căuta în viață 

O să te-aștept oricât... cu nerăbdare 

Să te privesc cu ochii-mi secați de dor

Distruși de a ta cruntă nepăsare 

Poate-ntr-o zi mă vei simți prin ceața dimineții 

În valsul aburilor grei și denși

În picurii de ploaie căzuți din cer

Sau cine știe... prin a vântului curenți.

Si-atunci îți vei aduce aminte negreșit 

De-mbrățisările calde, scurte, nu prea multe

Ce cândva cu drag mi le-ai dăruit 

Lipsindu-mă la final de căldura celei ultime..

Poate...căci ești dorul ce îl ascund de ochii lumii

Esti taina ce-o port cu grijă în adâncul inimii 

Păcatul ce mi-l asum, dorință din suflet

Și nimeni nu știe, nimeni nu vede, cum in tăcere, sufăr!

Lună de April zace la fereastră 

Galbenă, plină de povestea noastră 

Aleargă grăbită apusul spre zori

Risipindu-mi iluzii și vise în nori.

Lumina-i se așterne ca un vis nebun

Pe-o ramură de gând nocturn

Și mi se face poftă de aroma vinului tău 

Simt dor... de dor, să simt în suflet curcubeu.

Pe chip îmi desenează un zâmbet plin

Alungând orice urmă de freamăt și chin

Și razele-i calde încing cerul cuminte

Cu-n iz ușor și unic de simț fierbinte.

Luna plină de April cerne-un vis nestins

Pe cărări de-o veche, neuitată taină 

Deși sub cerul larg, întins... deschis

Sufletul meu a capitulat...a mai închis o pagină.

Sunt seri în care tăcerile dor

Și mor nespuse cuvinte..

...Distanţa sufocă amintirile

Ascunse fn suflet și-n minte,

Că nu mi-e dat să trăiesc

Sfârșitul unei povești fericite,

Să-mi rămâi dureros secret

Ce va muri odată cu mine.

P.S

Azi mi-a fost dor de tine

Și ieri, chiar de n-am scris

Și probabil îmi va fi şi mâine

Asa că stai fără griji!

De ai stiut că e ultima dată,

Că vom mai fi în tot ce ne-nconjoară,

De ce nu m-ai îmbrățișat cu inima curată

Și mi-ai lăsat dorul în piept să doară?...

De ce-ai lăsat parfumul tău pe gând,

În locul unde nimeni nu ajunge.

De ce-ai rostit tăcerea, rând cu rând,

Eu s-o transcriu când sufletul îmi plânge?

De ce nu mi-ai lăsat aroma ta pe buze

Și m-ai lăsat să îi duc dorul... în vise

Încă-mi mirose a dragoste neastâmpărată

Sunt singură că știi, dar n-ai să recunoști vreodată.

Mi-aș fi pierdut conturul între-ai tăi umeri,

O clipă gândul să-ți poarte al meu nume,

Să-ți ard în brațe toată fără temeri...

Ca semn c-ai fost o dată..tot în lume.