Ți -aduc o floare

Cu palmele te cuprind de picioare...
De atâtea ori m-ai dus în brațe
Si poate te dureau genunchii,
Dar plânsul meu te durea mai tare.

Câte năzbâtii am făcut, nu mai ții minte.
Ții minte doar cum mă ascundeam, de rușine,
Petrecând ore întregi prin grădină
Așteptând să- ți treacă supărarea pe mine.

De câte ori m-am pornit să fug de-acasă...
Eram sigură că nu mai vin niciodată,
Dar făceam trei metri dupa poartă
Si mă întorceam speriată.

De câte ori nu vroiam să stau la masă,
Sau cu lacrimi în ochi mușcam din pâine,
Pentru că nu vroiai să mă lași
Să mă frezez, ca să fiu frumoasă.

De câte ori ți-am ascuns adevărul,
De câte ori îl aflai nu de la mine;
Nu ți-am spus niciodată de ce:
Nu vroiam să crezi că te fac de rușine.


De câte ori am ridicat tonul vocii-
Mi-a părut rău de fiecare dată.
Vroiam doar să asculți ce- ți spun eu,
Nu vroiam să te știu supărată.

De câte ori nu am ținut cont de sfaturi...
Stiam că numaidecât ai dreptate,
Dar nu știam că mă și înțelegeai -
Credeam că o făceai din autoritate.

De câte ori am fost egoistă...
De fapt, toată viața am fost așa,
Că m-am gândit întîi la mine,
Pe primul loc a fost alegerea mea.

Acum, când anii mi-au jucat festa,
Alegerea pe care aș face-o mereu
Ar fi aceea să te știu aproape,
Să pot să văd adânc, în sufletul tău,


Să-ți iau din griji și din orice durere
Când te razemi cu capul de mâna mea,
Așa cum tu mă sărutai peste picioarele julite
Si de fiecare dată, imediat, îmi trecea.

Să pot fi alături la orice sărbătoare
Si după, să ne așezăm lângă prag,
Să discutăm toate cele făcute,
Așa cum ne-a fost, totdeauna, mai drag.

...toți anii au trecut. Privesc destramarea,
Dar cu câte amintiri dorul îmi vine;
Doar scrisorile mă aduc lângă tine,
Doar ele mai răzbat depărtarea.

Nu mai am naivitatea unui copil,
Dar mai sper că ne vom întîlni undeva
Si toate aceste gânduri otrăvesc,
Sunt rană deschisă pe inima mea...

Nu sunt vinovată că te-am pierdut,
În viața care are un sfârșit,
Vinovată sunt că n-am știut
Să te vizitez, mai des, când ai trăit...

Un strigăt către mine cu glas de-ntuneciune.
Un strigăt înspre mine și împotriva mea.
O voce ca năframă mă apără de lume,
Ma apăra de moarte cu rugăciunea sa.

O piatră către mine cu ură aruncată,
Să mă doboare sigur și pentru totdeauna.
Mai groaznic însă este, că nu e prima piatră,
Iar maine o sa cadă, mai iute, încă una.

Si totuși n-au să prindă pe trupul meu scântei.
Din umbră o lumină pe mine o să crească -
Lumina din privirea și mângâierea ei,
De- i greu să mă ajute, de-i rău să mă ferească.

În lumea asta plină de oameni minunați

Cu sufletul ne-alegem prietenii ca frați.

De-a noastră întâlnire sunt bucuros nespus 

Și pentru tine'acuma ridic paharul sus!

Azi e ziua ta , prietene iubit,

Îți doresc din suflet să fii fericit!

Să te știu o viață tânăr și voios,

La mulți ani amice, să fii sănătos!

Să nu ții supărare pe timpul trecător,

Suntem pe lumea asta scânteia unui dor

Și las să bată ceasuri, căci eu aș vrea să-ți spun:

Prietenu-i ca vinul - cu vremea, tot mai bun!

Eram copii năstrușnici și alergam vioi,

Acum ne prind nepoții ce-aleargă după noi.

Se schimbă toate-n lume și tu te vei schimba,

Dar să nu dai uitării prietenia mea!

Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.

Văd flori în perechi la picioare - 
Cu mâina mai ieri le strângeam 
Şi-abia ofilite de soare 
Copilului meu le duceam. 

(Făcut-am din ele coroana 
Pe cap fetei mele s-aşez; 
Lăsând-o în lume cu dorul 
Din flori, eu, de sus , să veghez.) 

De tot ce-am lăsat pe pământuri, 
Ce stă-ntre fântână şi nor, 
De toate mă las fără grijă - 
De dânsa - mie straşnic să mor! 

De dânsa - nu vreau să mă rupă 
Nici Duhul, nici omul păgân 
Şi fac legământ între spirit - 
Alături mereu să-i rămân… 

Copila mă strânge de mâină; 
Copila ar merge cu mine, 
Dar eu îi şoptesc printre vânturi: 
“- Devreme-i acum pentru tine! 

Mai stai, să te ştiu fericită , 
Primită de lumea străină.” 
“- Amar este dorul de tată 
Şi –o lume-i atât de puţină!” 

Nici moartea, blestem peste viaţă, 
Ca zidu-ntre noi nu va sta; 
Iubirea ne este că marea- 
Mă spulber, te spulberi de ea.

Port lumea pe umeri, cu spatele frânt,

Sub cerul ce tace și ecoul ce cântă în vânt.

Munți de speranțe și râuri de dor,

Le car fără tihnă, fără ajutor.

Ziua mă-ndoaie cu griji ce m-apasă,

Noaptea mă cheamă, dar somnul nu mă lasă.

Gânduri ca pietre mi-s puse în sac,

Merg înainte, chiar dacă mă-ndoi și cad iar dintr-un pas.

Cuvinte ce dor și priviri ce rănesc,

Le țin în tăcere, dar tare mă cresc.

Fiindcă sub greul ce-n suflet s-a strâns,

Eu nu mă dobor, eu rămân neînvins.

Când cerul apasă și lumea-i prea grea,

Din mine răsare o forță nouă, cumva.

Nu plâng, nu mă pierd, nu îngenunchez,

Sub povara aceasta… eu tot răzbesc .

Căci dacă m-aplec, nu-i fiindcă cedez,

Ci fiindcă ridic și mai mult ce urmez.

Lumea-i pe umerii mei, dar să știe:

Eu nu sunt povară. Eu sunt temelie

Drumul meu e asemeni metalului ros,
Asemeni fierului tocit de bătaie,
O muzică trecută prin tot ce a fost
Si scrisă în grabă pe-o ultimă foaie.

Casa mea e în mijloc de pădure,
Asemeni cuibului construit în frunzani-
Să poată veni mama la mine,
Chiar dacă vor trece o mie de ani.

Să bată la ușă cu vântul de-afară
Si crengile mele, încet, să deschidă.
Să bem ceai cu lămâi ca odinioară
Si la plecare să mă cuprindă.

Să vină tata din ierbi și izvoare,
Să bată la ușă prin murmur adânc
Si frunzele mele să-i pun la picioare,
Iar când se va duce, în taină să plâng.

Să-mi vii și tu mai târziu de pe stele
Si să cobori de sclipire în noapte
Cu raza ce cade grăbită din ele,
Pentru a-mi fi peste veacuri aproape.

Sunt enigma

Pentru cei ce-si uita-n pod inima

Sunt ciudata

Ca am vorba mult uitata

Ca vorbesc de Dumnezeu

Dar El m-a purtat mereu

In cuvant,in purtare

Sa fiu calma,ce are?

Sunt enigma

Pentru cei ce-n pod si-au uitat inima

Sunt neinteleasa

Pentru cei ce sufletul si l-au uitat in casa

Cand vorbesc Al universului Creator

Se uita la mine ca la monitor

Parca as fi nebuna

Cand vad ca ei privesc la mine ca la luna

Sunt enigma

Pentru cei ce-n pod isi uita inima

Prefer sa fiu o enigma

Decat o rea inima

Am sa inchei aici

Ca sa fim mai logici

în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.

Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.

Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.

Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.

Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...