Până la ultima suflare

Vinul nu minte, doar amână,

Spune adevărul pe rând.

Îți ia din frică, nu din vină,

Și-ți lasă curajul flămând.

În pahare stă ce nu s-a spus,

Cu voce joasă, fără grabă,

Un adevăr puțin confuz

Care doare… dar te scapă.

Vinul nu e sărbătoare,

E pauza dintre lovituri,

Când sufletul cere iertare

Fără martori, fără jurăminți.

„Unde-i Arthur, Regele pădurii?”

N-ai auzit? Imperiul lui demult e distrus,
Iar supușii lui acum sunt pierduți.
„Dar Arthur?” L-a omorât un prinț intrus.

Nu plânge, Maică Românie, după ai tăi copii,
Care cu pieptul lor te-au apărat de tirani,
În timp ce un țăran român se lupta cu zece mercenari,
Aparent acest pământ al Sfintei Maici.

„Eu mor pentru națiune!”
Aclamă Horia cu iubire.
A fi patriot nu e merit, e datorie.
Arthur! Să te odihnești în pace!

Prin atâta confuzie,
Pământul ăsta ne aparține.
Ține minte, dragă române,
„ROVINE, NU RUINE!”

Dar nimănui nu-i pasă, e dat uitării.
Falsele sisteme astupă scrierile sfinte,
Iar ușor, ușor, istoria va fi dată executării,
Și vor fi călcate în picioare mormintele eroilor.

În vasta întindere a pânzei existenței deasă,

Unde umbrele dansează și lumina încântă,

Adâncimea strângerii iubirii devine clară,

Ca inimile împletite ce bat impreuna, fără teamă.

În tapiseria vieții, ești firul meu de aur,

Împletindu-mi fiecare gând, cuvânt și fapt,

Parte integrantă a ființei mele de tezaur

Căci fără tine, sunt pierdut, nevăzut .

În labirintul iubirii, ești steaua mea călăuzitoare,

Luminând calea, atât aproape cât și-n departări,

Iar furtunile pot răvăși și vânturile să sufle,

Cu tine lângă mine, nu mă tem de nici un vai.

În această lume crudă si-atât de vastă ,

Tu ești ancora care mă ține întreg,

Fără tine, nu sunt decât o piatră goală,

Un simplu ecou al unui suflet bleg.

Tu ești melodia cântecului meu tăcut,

Culorile care pictează cerul meu în tonuri gri,

Fără tine, nu sunt decât un trecut uitat,

Pierdut în sălbăticie, incapabil a grăi.

Întreab-o dacă trupul ei

E refugiu sau câmp de luptă.

Dacă pielea-i o hartă ce arde sub priviri

Sau o pagină goală când n-o citește nimeni.

Întreab-o cui i-a spus „te iubesc”

Și n-a primit răspuns,

Ce cicatrici a învățat

Să le poarte ca bijuterii.

Întreab-o ce o face să tremure

Când nu e frig,

Și de ce zâmbește

Când cade în gol cu ochii închiși.

Întreab-o ce vise i s-au frânt

Când au numit-o prea mult,

Prea tăcută, prea vie,

Prea femeie pentru o lume.

Iar dacă, după toate umbrele,

Îți oferă un zâmbet tăcut,

Fii scânteia ce o luminează,

Să o atingi doar cu sufletul, mut.

Aștept venirea, dar nu simt dor,
o floare în piept, dar fără ardoare.
Mireasa, o umbră în ochii mei,
mă îndrept spre ea, dar inima-i departe. 

Mă pierd în gânduri ce nu mai au rost,
o viață ce-mi cere, dar nu-mi aduce,
iar eu rămân cu promisiuni vechi,
într-o lume în care nimic nu se mai schimbă.

Armonia dispare, ca un acord pierdut,
lăutarii tăcuți nu mai cântă, nu mai știu,
totul e scris, totul e pierdut,
în ochii tăi văd doar întunericul care crește.

Dar nu, viață, nu te-nfrunta,
căci vraja nu va cuceri niciodată ziua mea.
Și totuși, în tăcere, vom învăța,
ce alții încă nu au înțeles.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

Plângea pământul fără rost,
un vis frumos, pierind anost.

Putreziciunea caută în suflete
prada neprihănită
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni
moştenite din naşterea primară

În copacul crescut
din inima universului
un singur pământ
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
gata să guste putreziciunea

Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct

mă înspăimântă mereu ziua de mîine

cu necunoscutele ei

niciodată nu-ți poți planifica viața

există întodeauna o variabilă nefericită

care-ți tulbură apele

depinzi de starea de grație a Cosmosului

de alinierea planetelor

de traiectoria Planetei Nibiru

nu poți avea o clipă de liniște

ieri m-a căutat cineva din Sidney

azi cineva din New-York

(despre care aud prima dată!)

alte șapte miliarde de oameni

nici nu știu că exist

(nici eu nu sunt prea sigur de asta!)

dăunăzi am văzut Soarele îmbrățișând Luna

fulgi căzând în aprile

aiurea

în fiecare zi avem câte-o enigmă esențială

de dezlegat

cu tot liberul nostru arbitru

rămânem tributari  unei frici ancestrale

și căutăm salvarea

în  bobi

în zațul cafelei

în podul palmei

NASA ghicește în stele

adevărul îl știu doar dinozaurii..

Trenul gândirii e un accelerat ce sfâșie vântul și se înfige în fiecare colțișor din capul meu tulburat.

Trenul gândirii alunecă pe șine neîncetat - fără stații, fără pasageri - alimentat de pașii mei stingheri.

Trenul gândirii nu are o formă precisă - câteodată sunt nefericită, alteori sunt pur și simplu tristă.

Trenul gândirii circulă în sens opus mie. Îmi face în ciudă că el e mort, iar eu sunt vie.

Mi se face rău de mișcare, simt ca nu mai pot să stau în picioare. Când mă așez sau mă întind puțin - să mă relaxez - greutatea oaselor mele mă apasă. Asta, și volumul de fier vechi ce mi se plimbă nonșalant prin cap, între urechi.

Abia aștept să rămân fără combustibil.

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Din mlaca nopții eu m-am ridicat

Precum un spic al grâului de aur,

Din greul jos noian alambicat

Al plevei ce plutește-n chip de plaur.

Iar boabe firu-i poartă un șirag

Lucind în ramuri pline ochi de soare,

Cortini în timp ce lumii i se trag

De ceață abundândă în paloare.

Și-atunci când va ajunge tot mai sus,

Vedea-va roșul foc de la apus…

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…