metamorfozele unui gând/9

înainte de zori,

potecile cosmosului

străbătute-s de vârstele noastre.

 câteodata,

printre arcade de piatră,

casele deschid

 un ochi stacojiu, iscoditor către cer.

crengile trosnesc,

corbii muțesc,

numai

flăcările felinarelor zumzăie feroce-n bătaia vântului.

umbre ciudate se furișează prin curțile pustii, 

pavate cu floarea vieții.

întâlnirile noastre viitoare

demult îs acoperite 

de zăpadă.

plictiseli de lună nouă

virusul mutant

tulbură apele-

stingher printre zvonuri

reacții atrofiate,

imbolduri frânte,

dezechilibre incizate in

sinusoida pasivității...

%

sentimentul neputinței

e calibrat

între pereții unei celule

pătratice.

serile-s

din ce în ce mai răcoroase,

oamenii tot mai bățoși.

luceferii

tremură-n sclipiri de ape,

barca e dusă de valuri departe.

luna-și

întoarce fața spre zilele de-nceput ale facerii,

jinduind

după un culcuș cald

în visele noastre.

dedicații muzicale

pentru o zi ploioasă

de noiembrie ....

astăzi,

florile nereidelor au înflorit

doar pentru noi.

÷

spațiu tenebros,

coduri generatoare de numere

masoară intensitatea

egregorilor.

alint

gongul amurgului

atinge privirea-

întinde mâna prietene!

Încătușat in amintiri 

Gândul ucide prezentul.

Trăiești fara-a trai, 

Prizonier at zilei de ieri

Răcind pe-al trecutului drum,

Risipești momentul de-acum..

Clipele nu se mai întorc,

Și uitând de azi 

Mori înainte de-a muri..

Cu rugăminți ardente 

Viața îți spune:trezeste-te!

Iubiri netrăite te-astepta,

Dimineți strălucitoare,

Îmbrățișări,visuri fervente.

Nu-ți reteza aripile, 

Ucigând ceea ce poți fi..

Где я, где я, что со мной?
Помоги, приди ко мне,
Я больше не в силах тянуть.
Больно, умираю, глаза полны крови.
Путь мой — найди меня, я в заточении.
Туман вокруг меня, сердце не выдерживает.
Иглы по всему моему телу,
Кровь течет на волю свободы.
Роза умерла после удачи звезды,
Серая жизнь достигла меня.
Развяжи мне глаза, я плачу.
Долина черного дуба нашла меня.
Тупик во мне закрыт, ключи найдись.
Отпусти меня от самой себя, дай волю моим чувствам.
Режет меня ножами по острым венам,
Я упала, отчаяние меня убивает.
Ложь и ненависть вокруг меня — где реальность?
Когда ночь, когда день — подскажи мне.
Я во сне? Разбуди меня, я не выдержу.
Испытания на мечах внутри меня.
Проснись, оживи в себе жизнь.
Ты умираешь, ты должна, должна.
Потерпи, и душа на воле будет.

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Oamenii, ce inutili cu toții,

Când îi cauți fac pe morții.

Oamenii, ce proști grămadă,

Când să te ajute te îngroapă.

Oamenii, egoiști fără egal

Cu toții te bagă-ntrun calvar.

Oamenii, ipocriți fără de seamăn,

Râd ca ciob de oală spartă.

Oamenii, trădători ca Brutus,

Te dau jos de unde-ai ajuns.

Ce m-as face fara Tine,Isuse?

Daca n-ai fi Tu sa-mi dezlegi lanturile strapunse

Ce m-as fara Tine Isuse?

Cand gandurile negre vin multe

Si-mi adreseaza vorbe urat spuse?...

Alerg la Tine ca un ratacitor

Care pare ca n-are pastor

Eram o oaie pribeaga

Care umbla cu o ''sacosa'' larga

Plina de planuri desarte

Care nu aveau de gand sa dea roade

Ce m-as face fara Tine Isuse?

Cand vrajmasul ma strapunge cu pofte multe?

Si cu etichete ale vinovatiei spuse

Dar ai venit

Si de pacat m-ai curatit

Nu mai sunt un rob

Sunt copilul Tau

Credinta mea mutase muntii,chiar daca era cat un bob

Ce m-as face fara Tine Isuse

Cand arsita cugetelor negre sunt multe

Si sageti in suflet imi sunt strapunse?

Ai purtat grea cununa de spini

Ca eu sa o port pe cea de crini

In a Ta Scumpa Imparatie

Unde vom canta Osanale cu o voce vie !

Iata Mielul lui Dumnezeu !

Care ne ridica pacatul greu !