„Mâine”, nu ne aparține!

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!

PORTRET

Și de-aș da timpul înapoi,

Portretul să ți-l creionez,

Copil fragil cu ochii verzi, 

Să știi!

Ai învățat să ierți! 

Ai învățat să-ți îndrăgești, 

Și zâmbetul chiar de-i timid.

Să îți vorbești și cu blândețe, 

Și să visezi lucruri mărețe!

Ai învățat să te susții, 

În nopțile de agonie.

Să îți șoptești subtil dar cald, 

Mai poți!

Puțin mai e și fi-va mâine!

Și dacă îți aduci aminte, 

De părul creț ce îl urai, 

Azi cred că ai vreo cinci produse, 

Să-l stilizezi și să-l repari!

Acum porți roz, portocaliu și verde, 

Negrul e doar pentru ocazie!

Ai învățat c-a te schimba, 

Înseamnă a te valora!

E aproape miezul nopții.

     Orașul e pustiu

Cu pașii mici și lenți mă indrept,

      Incotro...

      Nu știu

Tremur ușor deșii nu e frig,

Îmi vine să urlu dar totuși m-abțin,

M-afund tot mai tare în liniștea nopții,

Dar încă aștept să apară acel răsărit al sorții!

Privirea rătăcită îmi cade pe-o vitrină,

O ființă răvășită mă privește,

Cu părul desfăcut,rimelul scurs pe obraji

Imi pare cunoscută,dar nu...

Nu pot fi eu...!

De ce mi-am făcut asta?!

De ce-am pierdut speranța?

Nu poate fi departe,plec în căutarea ei!

A fetei cu ochi verzi și părul cârlionțat,

Cu zâmbetul timid,dar adevărat!

(24 Martie 2023)

   Îmi țin strâns în palmă,

Bucățile rupte ale sufletului,

Încerc să-l refac dar nu e complet...

Bucățile lipsă nu le mai găsesc,

               Dar,

Încerc să păstrez ce-am aflat,

      Fără să-l strivesc!

N-ai vrea să fi un om fără de nume,

Un anonim pentru întreaga lume,

Curat la suflet bun și credincios,

Trăindu-ți viața doar pentru Hristos?

Ceasul de veghe nimeni să nu ți-l știe,

Nici lacrimile care-ți curg pe obraji,

În mâna Lui rămână pe vecie,

Pân’ vom scăpa de orișice necaz

De mâna ți-ai întins spre acela care,

Din răsputeri în groapă se zbătea,

Nu îl privii de sus,nu ești mai tare,

Meritul e al Lui,El te ținea!

De pâine-ai împărțit,privește cerul,

Nu te lăuda bătând din poartă-n poartă,

Căci Dumnezeu va știi să de-a răsplată!

Rămâi dar anonim viața toată!

Ai apărut în calea mea,

Când te-aşteptam cel mai putin!

Cand mi-am pus lacătul pe suflet,

Și-am zis că nu mai vreau pelin!

Cu gândurile ferecate,

Și un noian de reticienţă,

Cu file pline de tristsţe,

Mi-am zis: A fost doar o secvenţăl

Dar calendarul vieții mele,

Te cuprinsese mai demult,

Aveai să fi piesa mea lipsă,

Motivul meu de recunoştinţă!

Refugiul meu in zile grele,

Brațele calde ce mă strâng,

Privirea blândă, iubitoare,

Sunt tot ce mi-am dorit mai mult

Să-mi las inima-n mâna ta,

A fost cel mai înțelept lucru,

Și de-aș da timpul înapoi,

As face exact acelaşi lucrul

fiecare, numai pentru el,

prin puterea setei de-avere,

își construiește

babilonul cel mare- 

un fel de matrice de percepere a realității.

pe străzile pustii și-ntunecate ale cetății,

ești lovit de

pene de corbi,

zgomot de petarde,

umbre din fumigene,

zăngănit de cătușe....

căteva elemente din arsenalul scutului pentru

democrație.

Între cer și pământ

Sunt un punct

Lângă același cuvânt

O rămășiță dintr-un ciob de soartă

Lăsată lângă a dorințelor poartă…

Dumnezeu e sus

Uneori tot mai sus

Îl strig și strigătul

Tot mai adânc

Tot mai înfrânt

Se transforma-n jurământ

Iar eu, în ceață rătăcesc

Căutând aripa voinței

Să mă ducă la borna conștiinței…

În ea să mă privesc

Ca-ntr-o oglindă

Ce nu trebuie să fie spartă

Reflexia ei poate fi pildă

Când între cer și pământ

Nu-i decât o treaptă…

Călători prin viață, când  întâlniți cioburi de conștiință nu călcați pe ele…Fiecare ciob a făcut parte, cândva, dintr-un întreg..

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Bolta stelară
inundă-n lumină
ringul terestru,
cupola surâde,
glasuri nebune
dau răsuflări
forjelor,
sufletele se prăjesc
ecologic,
viitorul fandează,
trecutul loveşte,
arbitrează prezentul,
viaţa sau moartea
va umple trofeul,
trecutul muşcă,
sângerează avenirea,
omenirea aclamă,
moartea stăpâneşte
clepsidra,
umbre îmbrăcate
în piele se plimbă
pe Terra.

Doar poemele
aduc în dorul lui mâine
iubirea de ieri,
păstrează în slove
frânturi de viaţă
ascunse de soare
în altă galaxie.
Ele, poemele,
dau gând cuvântului,
renasc în suflet
melodia trăirilor.

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

cu tot ce-am creat

pentru ei,

cu sângele ce-mi lăcrimează,

în carnea lor,

din oful meu, din ochii mei...

O, Doamne, iartă-mă!

Aidoma Ţie, Doamne!

Toate poverile,

le-am luat de pe umerii lor,

să meargă cu spatele drept,

cu privirea spre cer...

Aidoma Ţie,

numele îmi este luat în deșert,

pentru ei sunt cu o mie de coarne,

dar, pentru ei...

biciuiește-mă pe mine Doamne!

Aidoma Ţie, Doamne!

Nici pe mine nu mă mai iubesc

copiii mei,

şi atâtea răstigniri am suferit,

pentru ei,

doar pentru ei...

Nu mă mai iubesc Doamne,

copiii mei!

O, Doamne, iartă-i!

Taina înserării pe toți
La cină ne adună
Gândurile risipite
Sunt ca norii în furtună.

Stăm în scaune țintite
Sub un cer golit de lună
Cu înțelepciune umplem
Ziua gata să apună.

Pe ștergar așează mama
Pâinea feliată - n hrană
Drept anaforă pe masă
Rugă spusă doar în taină.

Într-o noaptea fără stele
Doar o candelă divină
Ascunde sub pleoape vise
Pâlpâind șoapte-n surdină……