Lungimi de undă

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

există zile în viața mea când mă cutremur

pe o scară Richter de la unu la zece

(cel mai adesea spre opt!)

atunci se prăbușesc toate castelele de nisip construite în mine

și mă trezesc dintr-o dată singur printre ruinele minții

printre mormane de moloz și cadavre

desprinse din gânduri

cine n-a văzut zidurile Ierihonului dărâmându-se ca-ntr-un joc de puzzle  

n-a văzut nimic

nu poate să-și imagineze ce este în mintea mea

pe care o simt ca un obiect fizic

înțepenită între oasele craniului

separată de trup

oglinda din perete îmi arată un om bântuit de un spirit malefic

parcă ar semăna cu bunicul plecat intempestiv la cules de stele

cineva îmi spusese că oglinzile din casa în care se află un mort

trebuie acoperite

uitasem

deja îmi văzusem propriu chip în oglinda eternității

în care apăream mort

și mă cutremur

nu știu cum mi-a venit o asemenea prostie în cap

dar acopăr oglinda

ba chiar mă bate gândul s-o sparg pe ascuns

să rup fila aceasta din Cartea Destinului

ca Polichinelle

mintea mea e plină de contradicții

nu-și asumă niciodată nimic

nu te poți baza pe reacțiile ei instinctive

pe contrareacțiile ei

conștiința morală îmi apare ca un simplu  proces entropic

de dezordine și de destructurare a  minții

în termenii celei de-a doua lege a termodinamiici

un efect secundar al creșterii entropiei

sfârșitul...

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

e surprinzător cât de multe pagini se pot aduna într-un jurnal intim

câte observații subtile poți consemna într-o zi

îți dai seama când jurnalul devine neîncăpător

și adaugi pagini

o zi

o pagină

după o vreme acestea îți invadează viața

nu mai încap între pereții coșcoviți ai luminii

îți rup oasele

umbli prin beznă încovoiat ca o trestie plângătoare

mai arunci din când în când câte o pagină

doar ca să-ți tragi respirația

fiindcă la capătul zilei trebuie să adaugi alta

la un moment dat teancul se oprește  la cer

de care ai sprijinit scara cu un număr prestabilit de trepte

tot urcând se poate să scapi din mână stiloul

sau să cazi

se pot întâmpla multe

arareori îți ajunge un singur jurnal

într-o viață de om

cel mai adesea se-ntâmplă doar să-l începi

apoi să mori printre pagini…

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...

Oamenii adesea trec prin N momente

De la agonie la extaz pot fi definite.

Dimineți în care sunt vulcanici,

Dar serile devin mai calmi.

Locuri unde se manifestă zgomotos,

Dar se retrag apoi sub un cer senin.

La unele fapte reacționează violenți,

Ca să se resemneze detașați apoi.

Momente înrobite de către sentimente,

Ce într-un târziu sunt transformate

Din atitudini în gânduri profunde,

Din vanități în reale principii.

Oare este bine să-ți depeni amintirile,

Și să-ți etalezi îngrijorările

În fața unui auditoriu nepăsător,

Și deseori necruțător?

Într-un final să ai puterea ca să-i înțelegi,

Și să redescrii din argumente legi.

Iată, pomii de pe cale ,

Acum au îmbătrânit,

Și tot ceea ce e-n vale,

E tăcut și liniștit.

Toată iarba dinspre vale,

Se aplecă obosită,

Toată floarea, în petale,

Se -nvelește amorțită.

Cerul, tot, este albastru,o marmură sidefie,

Și soarele o desenează,cu multă pudră aurie,

Oamenii au stat pe câmpuri,

Alții au stat pe ogoare,

Acuma o iau pe drumuri,

Le-a fost ziua bună,tare .

          - Rada Maria 6D -

Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…

Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.

E orașul  cu o stradă  
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,  
Casa tristă  și-un cerdac
Strajă-i sunt  crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…

Primeste-ti viata-n dar, tu Suflet ravasit,

Opreste te putin si Si te mai odihneste ,

Asaza te sub cerul clar de Rasarit

Sa vezi Lumina cum se naste

Si cum invaluie ființa  toata!

Si bucura te si mai iarta

Si nu mai fi tu necajit!

O viata ai, invata să trăiești!

Si nu mai alerga in mii de randuri …

Invata sa te odihnesti!

Opreste te si vezi Apusul!

Opreste ti mintea, aduna ti  gandul

Si bucura te de frumosul dar

Caci clipele prea repede se sting

Si mult prea repede ne trecem

Si ajungem tristi si reci la capat!

Fara a sti de ce-am trait

Si fara sa fi zabovit

In clar de Luna sa ne fi plimbat,

Si cantecul naturii sa il fi cantat!

O melodie este viata, Si noi compozitorii ei

Deci scrie-o  lin , si nu in graba,

Asterne strofele pe rand,

Ia pauza cand versul se destrama

Si ncepe de la capat surazand!

Ce e asta, vara?

Poate pentru unii semnifică bucuria căldurii,

Însă pentru mine semnifică tristețea adâncurilor mele,

Pe care încerc să o biruiesc,

Însă e ca o sabie cu două tăișuri.

Vara e doar anotimpul cu pricina,

În care încerc să-mi amintesc și mă zbat din greu

Să-mi dau seama de cicatricea din adâncul meu

Și de ceea ce a făcut tatăl meu.

Însă tot ce îmi amintesc e dubița albă

Și loviturile care treceau ca un zmeu.

Toți îmi spun să mă opresc aici

Și am încercat,

Însă mereu acest anotimp iubit – vara –

Nu m-a lăsat.

Când am impresia că trece,

Vara revine și durerea începe să mă reînece

De amintiri, emoții și durere.

Însă am impresia că într-o zi

Acest anotimp îmi va aduce și mângâiere,

Nu doar tăiere.

Veioza veche-mi luminează palid paginile

Murdare de scrum de țigară.

Poeme pe jumătate scrise

Vise intru-totul spulberate

Iubiri de-o noapte

Și una eternă.

Sentimente uzate

Țipete șoptite

Dorințe ascunse

Urme de zâmbete și pete de lacrimi

Amintiri...

Acestea sunt paginile mele.

Mă pierd din nou

In ele...

Paginile acestea sunt castelul minții mele

O fortăreață imensă, a cărei porți

Doar eu dețin cheile

Ascunsă undeva între realitatea meschină

Și confortanta ficțiune

Nimeni n-o poate vedea, nimeni n-o poate atinge.

Ii plimb holurile interminabile

Pe a căror pereți atârnă de cuie ruginite

Tablourile vieții mele.

Poate voi mai picta câteva...gândesc

La ce folos ?

E deja destul de trist.