12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret

Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.

Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.

După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă  acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să  mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Bătrână țară

Pe umeri porți Carpații ca povară,
bătrână țară multimilenară,
e greu dar munții cerul  ți-l închină
și uiți că omul ce-ai crescut ți-e vină

Din creste ape curg și-ți dau putere,
bătrână țară  cu trecutul ca avere,
povestea ta în lume iute-o poartă
așa cum alții ți-au înscris în soartă.

Cu trupul tău păduri hrănești să-ți fie,
bătrână țară ce visezi la veșnicie,
ecou de doine ce în ierni să cânte
cum frunze vara știu să te încânte.

Când păsări seara-n cuiburi se alină,
bătrână țară de cântare plină,
te rogi ca dor de tine să le prindă,
un dor nestins de cuibul de sub grindă.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Corul biserciesc din comuna Șiria, județul Arad. Conducătorul corului, dirijor și tenor Petru Crăciunaș.

Pe alocuri

regretele caută cu disperare uitarea

intens gândurile mă învăluie

barierele se întind peste ani

e trist să cumpănesc

zilele gustând doar trecutul

inel peste lumea viselor

neg viitorul într-o aşteptare dementă

Printre raze

petrec oamenii de mâine

ispite minuscule

muşcând nesăţios aerul

Eram la fel

în urmă cu un veac

tremurător stingher

prin colţuri întunecate

esenţă de conştiinţă

rebut al drumurilor vieţii

neştiinţă izbăvită de păcatul norocului

Taci astăzi truditor al eternităţii  

Bunica

Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.

În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.

Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.

E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.

Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.

Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.

Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu

Când tăcerea-mi cântă valsul
Eu mă rătăcesc de mine
Mă alerg, mă caut,mă chem
Gândurile mă ajung
Și-mi lipesc de mine glasul
Să-l aud ce mai îmi spune,
Unde, unde să m-alung…

Fără nici o alinare
Doar misterul din amurg
Răscolește prin sertare
Amintirile ce-n mine curg.

E orașul  cu o stradă  
Strada pașilor pierduți
Tainice trăiri se sparg
Lăsând gândul în ogradă,  
Casa tristă  și-un cerdac
Strajă-i sunt  crengi de liliac
Pe o stradă într-un burg…

Distruge Doamne,toate altarele străine,

Pe care le-am zidit cu atât avânt și zel,

Uitând de-altarul sfânt,uitând de Tine,

M-am deșteptat străin,gol și-n ruine!

Privesc la ce-am zidit,e totul doar cenușă!

Nu-i flacără să ardă,nici trestie fumegândă,

Tot ce a fost pe-altar,azi e luat de vânt!

Prăbușit la pământ,mă-ntreb azi,cine sunt?

Piatră cu piatră am dărâmat altarul,

Zidiind parcă-n neștire ce-a șters cândva calvarul,

Uitând de binecuvântarea primită pe genunchi,

În urma rugăciunilor strânse ca-ntr-un mănunchi!

Te rog azi dă-mi putere să curăț iarăși locul,

Să rezidesc altarul,Tu reaprinde focul!

Jertfă necontenită să pot aduce,Tată!

Si inima să-mi fie de Tine transformată!

Nothing is more important as life.

The fillings for human race too.

A shadow of a wild, unhappy life

Bring wild, said thoughts too.

A sunray over an indefinable life

Gives safety and defines it too.

Nature and abstract to our life

Live we reach to their stimulus too.

sunt lucruri pe care n-am vrut să le dezgrop din mine

muriseră demult

la scurt timp după naștere

nici nu avuseră timp să tragă o gură de aer în piept

să scoată un țipăt

și-n locul lor s-a așezat liniștea

confortul cotidian

amiba Naegleria fowleri

care devorează nevăzută de nimeni

ca pe o bucată de brânză

creierul

.

e zvârcolirea dramatică a gândului

.

lepădarea apostoliror de Christos

.

neîncrederea

.

lipsa de orizont al culegătorului de smaralde

oportunismul alergătorului de cursă cu obstacole

și egoismul femeilor sterpe

nu arunci cu piatra în eroul căzut

s-ar putea ca alții să vadă călăul din tine

întotdeauna gunoiul plutește deasupra apelor limpezi

mirosul cadavrelor vii e mai cumplit decât cel al cadavrelor  moarte

(paradoxal!)

.

definiția cărnii

face trimitere la partea cea mai dezagreabilă a materiei

în care colcăie toate mizeriile lumii

omul

de departe

ilustrează perfect mizeria infinită a speciei

viața

boala incurabilă a umanității

purtând la vedere stigmatul tragic al morții

.

prezentul

un rânjet…

Chitara trist suspină
Al vieții melodie
Eu nu pircep această simfonie
Si mă ascund de o lume întreagă.
M-ași pierde în niște ochi sălbateci
Ce caută să mă înțeleagă

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…