Epilog

O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.

Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.

Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.

Timpul s-a stins în umbre adânci,
Lăsând amintiri ca frunze în vânt,
Pe poteci uitate, pașii-mi se-ntind,
Căutând visul, ce n-a fost împlinit.

Un ceas ce nu tace, mereu se rotește,
Îmi spune povești de ieri și de azi,
Dar mă pierd în tăcerea ce crește,
Găsind în trecut, mai mult decât azi.

Fiecare clipă are o umbră,
O vorbă pierdută, un zâmbet în vânt,
Timpul, ca un râu ce nu se oprește,
Mă poartă spre locuri de mine uitate.

Poate într-o zi mă voi întoarce,
Acolo unde timpul a tăcut,
Dar până atunci, în fiecare pas,
Voi căuta un drum ce nu s-a sfârșit.

Iubirea noastră nu se murmură,

Se strigă, se rupe, se aruncă,

E praf, e jar, e sânge, e tăcere,

Care explodează în fiecare secundă.

Mâinile tale nu ating, ci scurmă,

Ca rădăcinile care ard sub lumină,

Și eu cad în tine fără margini,

Fără să știu unde mă pierd, când se termină

Iubirea noastră nu știe să tacă,

Se zbate ca valul ce stânca o frânge,

Nu-i dulce, nu-i blândă, nu-iobosită,

E sabie ce taie tot ce se mișcă, neatinsă.

Buzele tale-s gheață și foc deopotrivă,

Îmi ard venele, îmi dau înapoi o clipă,

Râsul tău, fulger printre crengi,

Mă scutură, mă prinde…mă înalță și mă alungă.

În bolți străpung raze de lumină

Ce surzesc orice chip de prefăcută,

Iar gemete de fier forjat răsună,

Ca un tunet, printre infinit de risipă.

În mreje de tăceri se țes ispite,

Iar umbrele dansează neclintite,

Sub pasul greu al vremii risipite,

Pe un altar de visuri amuțite.

-i de mult dusă-n culmi

Ce lasă gând de la om la nebuni,

Nu mai văd nici-un iz de zei,

Doar gând, praf peste toți.

Unde-s zeii să vadă tot chinul,

Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?

Sunt pierduți, dorm în amintiri,

Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

stai cu mine-n adevăr:

Nu sunt viu… dar nici nu mor,

Sunt doar un refuz târziu de cer.

Nu mă mângâia cu raiul 

Nu-l mai pot crede curat.

Prea mult sânge-am pus în vise

Ca să-l văd nevinovat.

Doamne, dacă-mi ești prieten,

Nu mă ține... dă-mi drumul.

Sunt prea viu ca să mai sper

Și prea mort ca să văd drumul.

Dacă vrei să-mi fii aproape,

Fii în golul dintre gânduri,

Unde nu mai crește nimic

Și nici nu mai nasc cuvânturi.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei

gândul sfidează logica

gravitația

nivelează spațiul și timpul

se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă

dincolo de vămile sufletului

creează visul eliberator

înăuntru visului

Elena nu mai e o enigmă

ne-am iubit de o mie de ori

într-o mie de constelații din Calea Lactee

fără rost

chiar dacă am dormit ca un prunc

toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite

din catacombele minții

dându-le aripi

iar în zori m-am adunat din resturi în mine

ușor și zglobiu ca un fluture

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

Iarăși plec departe 

Mânată de vise deșarte 

Din ambiții meschine,

Ce se lipesc de mine

Și mă poartă -n țări străine 

Pt traiul de mai bine.

Unde aștept cu-nfrigurare,

Să vină ziua cea mare,

Să plec din nou acasă,

Căci dorul tulbură, apasă .

Orizontul nu-mi deschide 

Alte porți,ci râde,

C- am ajuns o slugă,.

Ce șade pe-o buturugă 

Și -si plânge de milă 

În poziția -i umilă.

Sărut pământul meu natal,

Cuprinsă de amar și val;

Aș da orice să fie altfel,

Să nu mă ard la portofel,

De-aș renunța la drumul meu,.

Să mi fie bine și nu greu..

Altă zi ,și altă sticlă 

De tărie sau de vin 

Mă cuprinde așa o frica 

In loc de sânge,am venin...

Sunt așa de bipolar 

Sau poate doar nebun

Zâmbesc din ce in ce mai rar 

Of.. Cate as vrea sa spun 

Mi-ai zis , dacă mai știi 

"Nu acum,ciai târziu 

Lângă tine am sa fiu 

De nimica no m mai știi "

Sa nu crezi că nu te-astept 

Ca să vii la mine iar 

Haide,vin o la al meu piept 

Altfel...totu-i in zadar 

          Ravnim adeseori vulcanic

          Spre strălucire, laudă ,avere

          Prizonieri compuși dintr un produs metalic

          Sevraj stilat , sorbim tăcuți plăcere

           Poțiune cu efect real

           Uităm modestele origini,

           Ne cățărăm pe înaltul piedestal,

           Prețios prilej ne bucură în inimi

          Străbunii ce nu i mai amintim

           Sunt doar tablou umplut cu acuarelă,

           Și totuși datorită lor trăim 

            Ei fiind și azi,o santinelă 

          Defilăm acum cu papion la gât 

          De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

          Extaz dulceag trăim ! Dar cât?

          Căci falsa pace naște doar morminte.

un fluture origami

s-a pierdut

printre crizanteme.

÷

sub ascuțișul arivismului,

tăcerea

justifică lașitatea.