Refuz târziu de cer

Dragă poezie, cântec fără glas,

Te-am învățat pe dinafară înainte să te scriu,

Mi-ai curs prin sânge, lin, ca un ceas

Ce bate doar atunci când simt că sunt târziu.

Te scriu fără plan, te simt înainte,

Îmi bați în piept ca un dor fără nume,

Din tine se nasc și sfinți, și morminte,

Ești focul ce arde, nu fumul din lume.

Ai fost lângă mine când totul pleca,

Când oamenii mei deveneau amintiri,

Tu n-ai întrebat, n-ai judecat,

Doar m-ai învățat să respir în tăceri.

Te-am scris pe nopți cu ochii obosiți,

Pe foi ce tremurau sub mâna mea,

Tu m-ai iertat când eram prea sincer

Și m-ai mințit când adevărul durea.

Când nu mai știu cine sunt sau ce vreau,

Mă caut în tine, literă cu literă,

Tu nu promiți, nu minți, nu trădezi,

Doar arzi... și asta te face liberă.

Dragă poezie, dacă voi tăcea,

Să știi că nu te-am părăsit nicicând,

Doar m-ai scris tu pe mine, mai întâi,

Și m-ai lăsat să te semnez plângând.

Marchez epocal,
Servind din pocal,
În timp ce, în fundal,
Se aude muzical,
Cum se apropie maniacal
Din infernalul abisal
Un așa-zis feudal.

Cu o privire agonală,
Se prezintă punctual,
Dar cunosc, la nivel mental,
Că m-ar sfâșia ca un sacal
Pentru neprețuitul monocristal.

Printr-un act teatral,
Se naște un moment conflictual,
În timp ce instinctual,
Lovesc intelectual,
Și răsar triumfal,
Trimițându-l procesional
Înapoi, în infernalul abisal.

Marchez epocal,
Servind din pocal,
Cu dispreț, privesc superficial
Pe raftul piedestal,
În miezul monocristal,
Savoir, penser, rever. Tout est là,
Răsună din pereții de metal,
Dar e alt cântec funerar,
Lipsit de moral.

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Când anii vor îndrăzni să te atingă,

Iar frumusețea ta se va aduna în riduri,

Îngăduie-mi să le număr,

Nu ca pe semne ale sfârșitului,

Ci ca pe dovezi că am trăit împreună

Mai mult decât alții au îndrăznit să iubească.

Eu sunt tăcerea dintre săbii,

Ecoul care nu alege — ci rupe.

În ochii mei se bat lumile

Și din tăcerea lor se nasc comete.

Am fost învins, dar nu atins;

Mi-au pus cununi de sânge și de lauri.

Am urcat munții minții goale

Și-am râs de zei, fiindcă nu știu ce e dorul.

Regina apelor din mine

A plâns peste oglinzile stelelor —

Și din lacrima ei s-a născut un univers

Care nu cerșește sensul, ci îl dăruiește.

Am rotit lumea cu palma goală,

Am spart cercul din interior

Și am aprins focul din prima scânteie,

Când toți muritorii dormeau în adevăr.

Soarele m-a văzut și a orbit,

Iar din orbirea lui a plouat aur.

Eu nu caut lumină — eu o ard.

Nu sper — eu creez întâmplarea.

Sunt cavalerul din vânt,

Vare-și taie drumul din foc și idei,

În timp ce destinul se clatină

Sub greutatea propriei perfecțiuni.

Rotiți-vă, zei ai norocului,

Căci am cumpărat veșnicia cu sânge și minte!

Am trăit să fiu bogat în viziune,

Nu în aur, ci în imensitate.

Și dacă veți întreba ce-am fost,

Spuneți doar atât:

„Un om care a luptat cu lumina —

și a câștigat.”

L-a găsit întins, rece și vast,

Sub cerul greoi, ca o lespede sură.

Un pământ secătuit de glas,

În care viața doar putrezește și îndură.

A venit omul cu mâini de oțel,

Cu ochi înfometați de stăpânire,

A pus piroane în trupul fidel,

A săpat rănile firii în orbire.

A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,

A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,

A chemat slugile, a pus biruitul

Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.

Omul a venit cu rugă și spadă,

A spus că-i al lui, că va face dreptate.

A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă

Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.

Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,

A pus legea focului peste coline,

A scris pe pământ cu sânge și fire,

A sfințit locul… cu gloanțe străine.

A strigat sus, că-i voia divină,

Să curețe lutul de cei nechemați,

Dar pământul n-a vrut să-l încline,

Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.

A venit cu steag și cu mâna pe cruce,

Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.

A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce

Decât moartea-n solzii uitării apoi.

A sfințit locul cu sânge și ură,

A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,

A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,

Un cimitir fără cruci, fără zi.

Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,

Când nici umbra n-a vrut să mai fie,

Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:

„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”

Dar locul tăcut, surd la cuvinte,

N-a mai primit, n-a mai iertat.

Omul s-a pus în genunchi înainte,

Însă pustia l-a îngropat.

Acum e liniște. O liniște grea,

În care doar vântul mai bate a moarte.

Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,

Când doar preotul vine… să spele păcate.

Viața mea-i precum un vis 

Tot ce iubesc imposibil de atins

Precum într-un blestemat coșmar 

Tot ce-i dulce-mi las-un gust amar 

Tot ce iubesc se-ndepărtează 

Tot ce trăiesc sufletu-mi pătează 

Încerc să mă mișc dar sunt blocat

Pentru tot ce se-ntâmplă sunt vinovat

Sunt la pământ cu moralul și mai jos 

De ceva vreme toate îmi merg pe dos ...

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Din vina ta 

Am ajuns un băutor 

Ce nimica nu mai vrea

Doar să uite de-al tău dor

Vreau sa beau, să-nebunesc 

Chiar în astă seară 

Te-am dorit,și te doresc 

Pentru a mia oară 

Vreau să beau,sa mă distrug 

Niciodată să mă obișnuiesc 

Ca  de tine eu sa fug

Te-am dorit și te iubesc!

Mă mai iubești sau nu prea pare? 

Ai vorbit cu tine ai găsit acel răspuns? 

De ce te trădezi singur asa mult oare? 

Sau regretul din tine are un ecou de spus?

N-ai vrea să fi un om fără de nume,

Un anonim pentru întreaga lume,

Curat la suflet bun și credincios,

Trăindu-ți viața doar pentru Hristos?

Ceasul de veghe nimeni să nu ți-l știe,

Nici lacrimile care-ți curg pe obraji,

În mâna Lui rămână pe vecie,

Pân’ vom scăpa de orișice necaz

De mâna ți-ai întins spre acela care,

Din răsputeri în groapă se zbătea,

Nu îl privii de sus,nu ești mai tare,

Meritul e al Lui,El te ținea!

De pâine-ai împărțit,privește cerul,

Nu te lăuda bătând din poartă-n poartă,

Căci Dumnezeu va știi să de-a răsplată!

Rămâi dar anonim viața toată!

În vremuri de zbucium și taină,

Cuza, erou al neamului, apărea,

Cu inima nobilă și hotărâre mândră,

Țara în el găsind speranță și lumina.

Mica Unire, visul arzător,

Pe buzele poporului răsunând,

În sufletul românesc aprinzând focul,

Al eliberării, un destin legendar.

Cuza, călător pe cărările istoriei,

În inima Moldovei și-a pus tronul,

Țara să-și unească întru bucurie,

Să devină o națiune sub soarele comun.

Prin viforul vremii și al politicii,

El a luptat cu dreptate și ardoare,

A adus în unitate țara împărțită,

Unindu-i pe români, cu dragoste și onoare.

Cuza și Mica Unire, simboluri de glorie,

În cartea neamului, scrise cu aur,

Ca raze de soare peste veacuri se revarsă,

Pentru o patrie unită, cu demnitate și amor.

Așa că să răsune în veșnicie,

Cântul Unirii, ce Cuza l-a adus,

Mica Unire, sfântă și mândră,

În inimile noastre, mereu să trăiască sus.