De profundis

mă gândesc tot mai des la viața mea  simplă

mutând ulcioarele cu rouă neîncepută

dinspre ieri

înspre azi   

pe aceeași masă rotundă a zilei

unele dintre ele sunt ciobite

cu torțile rupte

au fisuri longitudinale sau transversale

lutul mai crapă

se știe doar că ulciorul

nu merge de multe ori în viața aceasta

la apă

mereu ți se întâmplă câte ceva

neprogramat

o pisică neagră îți taie calea

de exemplu

și-ți murdărește cu spaimă

toate geamurile

iubita îți cade pe scări

și-și rupe unghiile

cui să te plângi

pe o scară de la zero la un miliard a coincidențelor

susceptibile de a se produce într-o viață de om

acestea sunt pierderi infinitezimale

acceptabile

pornind de la un anumit număr de variabile

și aplicând calculul probabilităților la studiul mișcării browniene

tot acolo ajungi

.

mă gândesc tot mai des la viața mea simplă

acordată după corzile fermecate ale cerului

dincolo de cheile muzicale cunoscute

îți mai amintești când ai apăsat  prima clapă a clavirului

do

mi-ai apăsat de fapt pe inimă

sau când ai trecut cursiv cu degetul peste toate clapele

și ai râs

mi-ai deschis porțile ferecate în lumină

ale Nirvanei

și mi-ai dezlegat aripile visului

în care nici acum n-a murit zborul…

Alter ego-ul meu din oglindă

nu încetează nici azi

la răscruce de drumuri

de viață

să mă surprindă,

mai pune câte un junghi de gheață

în spate,

câte o cută

adâncă

în colțul de ochi

străveziu,

mai trece peste obraji

c-o pensulă muiată-n culori

diluate

de griu

desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...

 

 

mereu și mereu mă destramă

ca pe un pulover prea larg

sau prea strâmt ,

mă izgonește cumva din mine afară

lăsând în locu-mi o pată neclară

o adiere de vânt..

 

femei ca Elena din Troia

Ioana D`Arc

Nefertiti

care-mi apar în minte

dintr-o lume bizară,

secretă

îmi amintesc de-un Rembrandt

reprodus în graffiti

și cretă

pe-o fațadă murdară...

 

târziu

mă-ntorc la Alter-ego-ul  meu

din oglindă

care cu fiecare zi

cu fiecare noapte

se schimbă

pe care-l recunosc

tot mai greu

de parcă ar fi din altă poveste

science-fiction

din care lipsesc tocmai eu...

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

 

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

 

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

iubirea ta îmbrățișează tot infinitul

 

așezat între noi

.

e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația

.

 unde  infinitezimalele particule de materie cuantică

adunate în jurul inimilor noastre

se amestecă omogen

.

transformându-se într-o singură particulă Higgs

fără sarcină

.

indestructibilă și umedă

.

ca o lacrimă

.

ca un fluviu de lavă care topește stânca

.

 trezește urșii din hibernarie

.

reconfigurează toate graficele existenței

.

legile fizicii

.

reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație

.

e ceva inefabil

.

precum albastrul de Voroneț

.

întunericul impenetrabil  în care înoată Universul acesta

.

ochii Papei Francisc

.

din care se revarsă un ocean de iubire

.

singurătatea tulburătoare a florii de colț

.

cândva o pasăre a dragostei

împietrită în zbor…

biată furnică,

umblând întunericul

fără o torţă –

va găsi ea oare drumul

printre atâtea spaime ?

*

noapte mohorâtă,

răsăritu-i departe

slabă nădejde –

nu uita întâmplarea,

pasărea dimineţii !

*

aud o cârtiţă

pe sub pământ e rece

ca un ochi de uliu –

cât nu moare speranţa

strălucesc stele !

*

dorm porumbeii,

puii flămânzi sub aripi

n-au nici o grijă –

somnul e ca o boare

Dumnezeu pretutindeni

*

să-i spui că ziua

i-a trimis înainte

călări zorile –

vai, Doamne, unde ai pus

aseară lampa ?

*

auzi broaştele

orăcăind în gârla

asta de sticlă ?

nici o stea nu-i aevea

într-un ciob de oglindă !

*

dar libelula ?

priveşte-o mai de-aproape

şi zi-i să fugă !

cum i-o fi scris furnicii,

la fel şi libelulii !

*

nu-i drept destinul,

oricât de ne-nsemnată

ea ţine cerul –

nu-ţi zic că universul

s-ar prăbuşi în moartea-i !

*

tocmai de-aceea

să izgonim gîndacii

strigând în noapte !

 

plângând mai bine! Doamne,

prea grea-i acestă cruce !

*

poftim ! şi vântul

se hâlţână prin frunze

în loc să doarmă !

iar ea aşa de mică

precum Sisif se zbate !

*

îi cade sacul

din firava-i spinare

şi-i toată udă -

doar ploaia mai lipseşte

Să umple-ntreg paharul !

*

de s-ar întoarce

cu ochii către lună

să ia lumină !

ce bun-ar fi un cântec

în locul gol să pună !

*

cine să cânte ?

la ora asta nimeni –

stăpân e somnul !

nimic nu-i imposibil

când cineva veghează !

*

auzi ? un greier

a început să cânte

din scripca-i fermecată...

altfel ar fi fost tragic –

pe cer, uite, şi luna !

*

dacă-i departe –

zadarnică speranţa

înmugurită ...

bobocii florii crapă

întotdeauna noaptea !

*

un vreasc de-a latul –

stupidă baricadă

ce-i taie calea ...

e loc destul sub dânsul –

problema-i întâmplarea !

*

dar tot se-ntâmplă...

şi nimeni nu încercă

să dea din aripi !

când sunt prea multe aripi

în faşă moare zborul !

*

să încrucişezi

doar mâinile la piept –

e nepăsare ...

eu zic că-i neputinţă –

altfel am fi departe !

*

vai, Doamne racul

prin iarba răscolită

spre ea se-ndtreaptă!

dar, uite, şi o capră

călcând iarba-n copite !

*

biata furnică !

nici suflet nu mai are

să ducă sacul ...

fără de el acasă

zăvoarele sunt trase !

*

tot mai aproape

se-aud venind ţânţarii –

de n-ar ajunge !

pentru atâta sânge

nu lasă ei măgarul ...

*

coboară frigul -

măcar de-ar sta sub frunze

pe pământul cald !

oriunde-ar sta furnica

numai norocul poate !

*

încătuşate

ni-s mâinile, Isuse,

în faţa vieţii !

suntem şi noi ca zeii –

stăpâni pe curcubeie...

*

nici nu mai mişcă –

încremenită pare

o limbă de ceas !

cum cade câte-o clipă

o alta se ridică ...

*

eternitatea !

la ce e bună oare

fără răsărit ?

nici asfinţit nu are -

şi totuşi se învârte !

*

priveşte-o ! e vie –

oricât de rece vremea

nu-i timpul ei...

zăpezile din iarnă –

albe priviri de ghiocei...

*

din nou încearcă –

să treacă peste vreascuri

nu-i cu putinţă ...

pe unele-i răşină,

pe altele-o lăcustă !

*

dacă se prinde –

lăbuţele-i firave

sunt fără scăpare…

chiar şi aşa lăcusta

deosebiri nu face !

*

uite că pleacă !

dumnezeul furnicii

alături de noi...

roagă-l s-alunge clipa

nepăzită de îngeri !

*

orele astea !

cimitire de hoituri

mereu nesătule –

în groapa amintirii

se furişează gândul...

*

năuci şi norii

prin faţa lunii –

cercuri de apă...

triste felinarele

agăţate de stele !

*

blestemat greier !

hai-hui prin noapte umblând

parcă nu-i pasă ...

vrăjit de propriu-i cântec –

a lui e-ntreg pământul !

*

atâta minte

cât greierul acesta

furnica n-are ?

instinctele-s aiurea –

un cerşetor e gândul..

*

te-apucă mila

văzând-o cum se zbate

în acelaşi loc ...

ocolul dimpotrivă –

deschide noi prăpăstii...

*

o frunză cade –

se-aşază drept, în drum,

ostentativă...

dacă mai cade una –

se crapă-n două cerul...

*

vezi corbul negru

pe creanga de mesteacăn

scrutând în noapte ?

îl bate alte gânduri –

nici pe-o măsea furnica !

*

ah ! liliecii !

simt sângele furnicii

pulsând în vene ...

mai rău nici că se poate –

cum să mai tragi nădejde ?

*

urâte păsări !

le-aş scoate dinţii

fără milă ...

dacă au fost lăsate –

un rost există sigur !

*

încă o frunză

îşi ia la revedere

căzând în moarte...

auzi ciocănitoarea ?

sub coji teroarea-i cruntă...

*

nimeni nu scapă

atunci când cruda soartă

îşi ia obolul...

furnica mai cu seamă –

ce-i este scris în frunte !

*

o broască saltă –

ţopăie prin preajmă

boldindu-şi ochii...

de-abia acum destinul –

alegerea-i cumplită ...

*

ce uşurare !

aproape-i heleşteul

departe gândul...

se umple miezul nopţii

cu ochi adânci de bufniţi...

*

trăsni-le-ar boala !

până şi-aici ajuns-au –

neruşinate...

ca orice sol şi ele –

colaterale pierderi !

*

noroc de şarpe –

se târâie prin frunze

cătând călcâiul...

când soarta e cu tine –

la fel e şi norocul !

*

e de mirare –

furnica nu renunţă

deşi sfârşită !

iar zorii dimineţii

nici gând să se arate...

*

un melc molatic

pe lângă dânsa trece

lăsând o urmă ...

şi viaţa lui firavă-i

la voia întâmplării !

*

o cochilie-i

mai mult decât ai crede –

descurajează ...

natura, mama noastră,

se oglindeşte-n toate !

*

hainul şarpe

se zvârle brusc, muşcând

din carapace...

nu-i fericit nici dânsul –

cum ar putea să fie ?

*

o încleştare

pe viaţă şi pe moarte –

o lume crudă...

când te-ai năsuct furnică –

viaţa ta-i o luptă !

*

gândacii negri

umblând prin întuneric

mă înfioară ...

târcoale dau furnicii –

ştiu ei de ce e-n stare !

*

ar vrea s-o-nhaţe

cu căngile lor hâde –

dar n-au curajul ...

un pas nu dă în lături –

mai multe vieţi nu are !

*

îi sare-n sprijin

călcând pe catalige –

o libelulă ...

priveşte-i ! rup pământul –

furnica-i suverană !

*

ecou de tunet

se sparge ca o nucă

deasupra noastră ...

nu-i mult şi cade ploaia –

de unde, Doamne, barcă ?

*

nenorocirea

nu vine niciodată

cu mâna goală !

suntem la mâna vremii –

iar vremurile-s triste !

*

poate de-aceea

furnica se învârte

ca un titirez !

ea simte dinainte –

efectul nu-l cunoaşte...

*

vezi fluturele ?

s-a pitulat sub frunză –

pleoştite aripi...

şi cinteza în cuibu-i –

ah, biată păpădie !

*

brunul păianjen

îşi strânge plasa veche –

va ţese alta ...

priveşte gărgăriţa ! –

dansează-n pas cu vântul...

*

omizi păroase

de frunze se agaţă

ca nişte bube !

spăşiţi doar canibalii –

în scorburi munţi de oase...

*

o caradaşcă

se poticneşte-n labe –

înspăimântată ...

sute de umbreluţe

sunt frunzele de brustur...

*

ca o scânteie

ce ţâşneşte din amnar –

pe cer un fulger...

atâta şerpuire !

şi-atât de rece soba...

*

o picătură

cutremură pădurea –

apoi un ropot ...

sar stropii din crenguţe

ca nişte libelule !

*

de-un pai subţire

s-a prins furnica –

strângându-l tare ...

dă-i, Doamne, tot norocul ! –

putere nu mai are...

*

mărunte ochiuri –

acuma-s repezi râuri

prăpăstioase...

furnica nu se-neacă –

oriunde-ar fi sfârşitul...

*

mii de gondole

par frunzele purtate

de ape tulburi...

la adăpost e viaţa –

instinctele-s deasupra !

*

fire de iarbă

ţin paiul strâns în matcă –

pe el furnica...

când prinzi cu dinţii vâsla

aproape-i izbăvirea...

 

*

nu lasă paiul –

îll strânge

cu-nverşunare...

tot mai departe-i casa

cu fiecare clipă !

*

din trunchiuri brazii

se frâng fără putere –

cumplit e vântul ...

un tunet de aproape

se sparge-n mii de ţăndări...

*

înc-o rafală –

de parcă spart e cerul

şi se goleşte...

puhoaiele de ploaie –

spre noi negre prăpăstii...

*

se duc la vale

covoarele de frunze –

un val năprasnic...

pământul gol se-adapă –

nespusă fericire ...

*

biata furnică !

s-a agăţat de-o creangă

plutind în salturi...

câmpia verde-n noapte

o baltă neagră pare ...

*

sclipiri de fulger –

pe valuri înspumate

o creangă zboară...

parcă pe-un cal sălbatic

furnica nu se lasă...

*

sfârşiţi şi norii

de-atâta zvârcolire

fac loc la stele...

se ţin de raze stropii

într-un ocean de galben...

*

cât vezi cu ochii –

doar iarba răvăşită

şi albăstrele...

parfum de flori prin ploaie –

şi mai încolo luna...

*

grămezi de vreascuri

se strâng la întâmplare –

oprite-n dâmburi...

unde o fi furnica ? –

vai, Doamne, ia-ne ploaia !

*

e tot pe creangă –

un punct în întuneric

mişcând adesea...

nu-i dragoste mai mare

ca dragostea de viaţă !

*

frumoasa lună

îşi despleteşte părul

ca o fecioară...

feriţi în lături norii –

tot ceru-i ca de ceară...

*

a stat şi ploaia –

mai cerne pe alocuri

ca dintr-o sită ...

de neoprit e vântul –

în jocul său de iele..

*

pământul reavăn

parcă surâde-n noapte –

şi-a luat obolul...

în urmă tot prăpădul –

aşa arată iadul ...

*

uite şi creanga

pe care-a stat furnica ! –

dar unde este ?

departe nu-i, fii sigur –

hai să privim prin iarbă !

*

pe-o moviliţă

furnica-şi spală faţa –

privind mirată...

nu ştie ce-i cu dânsa –

ce lume-o fi aceasta ?

*

sub raza lunii

pământu-i tot ce vede –

fără de capăt...

o linişte divină –

ca o îmbrăţişare...

*

întoarce capul –

pădurea e în spate

precum un monstru ...

cum de-a ajuns acolo ! –

şi cum de s-o întoarce ?

*

ar vrea să plece –

picioarele n-ascultă

parcă-s de piatră...

răbdarea-i sfatul minţii –

de-ar aţipi o clipă !

*

ziua-i aproape –

surprinzător norocul

care-o-nconjoară...

până atunci furnica

mai are multe cumpeni...

*

prin iarba moale

foşnesc anemic melcii

şi şobolanii...

şi-o cârtiţă flămândă

tunele sapă-n aer..

*

scurmând poiana –

un porc mistreţ bezmetic

adună jirul...

aproape-i moviliţa –

furnica aţipită !

*

mărunte gâze

tânjesc deasupra ierbii

în zbor de aripi...

şi-o ciută speriată

cu-n smoc de iarbă-n gură...

*

de-a dreptul doarme –

sub lespedea uscată

abia se vede...

din negura câmpiei

se-apropie un dihor...

*

zvârlind o aţă

un mic păianjen prinde

să-şi ţeasă pânza...

şi undeva o broască

se-aruncă-n baltă...

*

grămezi de râme

se unduiesc prin iarbă

ca după ploaie...

un iepure dă colţul

la marginea pădurii..

*

stânca-i tăcerea –

în clopotul de sticlă

se prinde gheaţa..

iar pânza de păianjen

se rupe-n bucăţele..

*

dinspre pădure

o linişte adâncă –

te înfioară...

la ora asta somnul

ca mierea primăverii…

*

lumina lunii

se-amestecă uşoară

ca o culoare…

câmpia-i abur galben

de nepătruns privirea...

*

dar dacă moare ?

furnica-i ca o boare

în zori de ziuă...

e cea mai lungă noapte –

nimeni nu ştie încă !

*

şi ceaţa asta !

neaşteptată umbră

în întuneric...

ridică, Doamne, giulgiu

de pe acestă faţă !

*

până atunci

furnica-i îngheţată –

o amintire...

văd florile în viaţă –

de ce-ar muri furnica ?

*

greu curge timpul

în noaptea asta rece –

înceţoşată...

cu-atât mai dulce ziua –

de-ar fi să vin-odată !

*

simţi ? bate vântul !

se-nvolbură în ceaţă

tăind-o felii...

pe fug-o pune, iată !

ca pasărea se-nalţă...

*

către pădure –

apoi peste aceasta

încet se pierde...

şi primii zori ai zilei

tremurători se-arată...

*

ca o petală

roşie în răsărit –

aşa e cerul...

un colţ de Soare râde –

adio, neagră noapte !

*

o rază dreaptă

învăluie furnica

în somnu-i dulce...

priveşte-o ! dă din labe –

visează muşuroiul...

*

se uită-n juru-i –

nimic nu recunoaşte

şi nu-nţelege...

în faţă infinitul –

precum o mare verde...

*

zori albi ca neaua

înfulecând din beznă

fac loc luminii...

se-nfoaie-n pene iarba

şi păsările cântă...

*

ies din tufişuri

în ţipăte barbare

cocoşii negri...

cântatul lor frenetic –

o goarnă criminală...

*

chiar şi furnica

tresare speriată

de-atâta zgomot...

de ani de zile-acolo –

doar greierii-n pădure...

*

pierduse sacul

prin negurile nopţii –

în timpul ploii...

dar şi aşa spre casă

necunoscut e drumul ...

*

ca nişte săbii

firavii colţi de iarbă

îi stau în cale...

şi nici o urmă clară

nu-i de găsit pe-aproape...

*

un Soare roşu

precum un măr pe creangă –

se tot înalţă...

de nicăieri apare

o furnicuţă albă !

*

ce fericire ! –

antenele-şi frământă

şi-şi spun cuvinte...

un S.O.S. porneşte

neauzit de nimeni...

*

nu pierde timpul –

pe urmele suratei

aşează semne...

curând toţi cercetaşii

pe urma ei porni-vor !

*

priviri mirate –

furnici din alte neamuri

se-opresc o clipă...

povestea ei de-o noapte –

o flamură-n pustie...

*

se dau de-o parte

admirativ gândacii –

trece vedeta...

câmpia şi pădurea –

nu-şi mai încap în frunze...

*

un greier sare

cu scripca înainte –

cântându-i marşul...

convoiul de lăcuste

din urmă valuri-valuri...

*

zburănd deasupra-i –

un roi de libelule

se-nvârt nebune...

cosaşi pe catalige

spre cer fac salturi...

*

din drum şi viespii

se-opresc pe câte-o floare –

alaiu-i mare...

din heleşteul gârlei

broscuţe sar pe maluri...

*

bătând din aripi –

un cârd de buburuze

coboară-n iarbă...

şi zeci de greieri

pe urmele furnicii...

*

purici de iarbă

în ţopăieli ghiduşe

fac gălăgie...

de flori se-agaţă fluturi

atraşi de veselie...

*

fonfoni ţânţarii,

veniţi din depărtare –

aterizează...

înfiorate frezii

se strâng între petale...

*

mii de lăcuste

se-nşiruiesc pe frunze

până departe...

la orizont pădurea

își scoate înainte brazii...

*

Bondari anemici

se ţin de trena zilei –

rar dând din aripi...

pe marginea cărării

aleargă brune molii...

*

un pai de-a latul

acoperă izvorul –

precum pârleazul...

alaiu-i tot mai mare –

şi creşte pe măsură...

*

stoluri de păsări

plutesc în zboruri line –

privind alaiul...

iar iepuri gură cască

fac salturi printre tufe...

*

brusc – ies în cale

furnici cu dungi pe spate –

sunt cercetaşii..

priveşte, o flanchează !

salută ! dau onorul !...

*

oastea piestriţă

în pas de defilare –

mărşăluişte...

furnica ţanţoş calcă –

o dată se întâmplă !

*

simte cărarea –

plăcut miros de frunze

parfum de floare...

tot mai aproape casa –

scurtează-mi, Doamne, drumul !

*

puiul cel mic

râzând îi sare-n braţe –

lacrimi duioase...

fraţi şi surori de sânge

pe rând o-mbrăţişrază...

*

nu-i centimetru

necunoscut în drumu-i –

ce încântare !

frumoşi ca niciodată –

acum chiar şi duşmanii !

*

dar ce se vede ?

priveşte ! muşuroiul –

o piramidă...

în jurul lui mulţime –

toată suflarea lumii !

*

prelungi urale,

aplauze febrile –

o nebunie ...

ca un vulcan e valea –

ca un vulcan pădurea ...

*

biata furnică,

mai face-un pas şi cade –

se prăbuşeşte...

o linişte adâncă –

vai ,Doamne, ţine clipa...

 

n-ai cum să nu vorbești despre acel echilibru fragil

la limită

al omului care merge cu tălpile goale pe cioburi de sticlă

artistul din mine ar putea reprezenta această imagine izbitoare

 într-un tablou suprarealist cu accente pe culoarea verde a sângelui

neapărat verde

cunoscând spaima viscerală a ochiului la roșul aprins al hemoglobinei

și lipsa de reacție la verdele clorofilei

durerea îmi apare ca o problemă de percepție

în general se poate merge și pe tăciuni aprinși

pe sârmă

pe vârfuri de cuie

se poate chiar levita

cu ochii în buzunarele hainei

.

ca un șarpe hain care se târâie prin mlaștina cărnii

spaima-și-nfige dinții  în călcâiul drumețului

n-ai cum să nu vorbești despre puterea minții yoghinului

în fața obedienței gândului

artistul din mine ar ilustra un tablou clinic al fricii

sub forma unei fiole din sticlă brună cu adrenalină limpede

în gura șarpelui

.

ici și colo pe aleile largi ale liniștii

inconștientul se plimbă cu mâinile în buzunare

n-ai cum să nu vorbești despre spaimele ancestrale

ale ființei

sedimentate în creier

artistul din mine ar picta tabloul omului cu amigdalele-n mână

sărind într-o prăpastie..

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Ar trebui sa mă apun

Sa ma opun

Sa ma adun

Vreau sa spun

Sunt in ianuarie 

Și sunt o luminiță de Crăciun

Oamenii, ce inutili cu toții,

Când îi cauți fac pe morții.

Oamenii, ce proști grămadă,

Când să te ajute te îngroapă.

Oamenii, egoiști fără egal

Cu toții te bagă-ntrun calvar.

Oamenii, ipocriți fără de seamăn,

Râd ca ciob de oală spartă.

Oamenii, trădători ca Brutus,

Te dau jos de unde-ai ajuns.

Doi ochi se pun pe pieptul meu ca bruma…

Să știi ca n-am uitat minciuna,

Gandu-mi zboară tot la tine,

Cum să fac să fie bine?

 

Ce i interesează pe ei..?

Ce ne spunem noi în tei.

Lângă stâna din grădina,

Ne țineam strâns în tihnă.

 

Nu deschide încă ochii

e târziu, n-am chef de…

nu contează ce am spus

haide sus, mai sus mai sus.

ca să-ți iubești patria

trebuie mai întâi să ai o patrie

nu e de ajuns să te-njuri în aceeași limbă

cu alte milioane de oameni

într-un anumit loc

o poți face la fel de bine oriunde

în toate limbile Pământului

nu-i de ajuns să trăieși într-un loc binecuvântat de Dumnezeu

Grădina Maicii Domnului

de exemplu

Pământul e plin de asemenea locuri

nu e de ajuns să mori pentru ogorul din spatele casei

amăgindu-te că de acolo

din fundul curții

începe patria

cât vezi cu ochii e doar pământ

oameni care vorbesc în toate limbile

ca în Babilon

po***cenzure***ții

nu e de ajuns să crezi că aparții unui neam

fiindcă te-mbraci într-un anumit fel

că te-nfrupți cu sarmale și slănină de porc

sau că mergi în fiecare duminică la biserică

nici vorbă

trebuie mai întâi să fii demn

smerit

să-ți aparții deopotrivă ție și celorlalți

de ce m-aș bucura azi

în acest început polar de decembrie

să-mi cinstesc „eroii”

niște nefericiți sacrificați pe câmpurile de luptă

când împotriva nemților

când împotriva rușilor

înrușinați din ambele părți

și neîngropați în morminte

morți ca proștii

halal eroi

să-mi cinstesc urmașii

îndușmăniți într-atât între ei

încât a fost nevoie de un rege neamț

mason

dintr-o rasă de criminali și idioți stacojii

cum spunea Nice

Habsburgii și Hohenzollernii

apoi de un cismar

și din nou de un neamț

descălecat din fostele Wafen SS

care ne vorbește despre democarație

mai bine nu

prefer să rămân un om fără patrie

fără tembelii și vânzătorii de neam

# rezist

în aceiași fundătură urât mirositoare

a istoriei

încă o sută de ani....