Cine?

Iubesc privirea ta senină

De care m-am îndrăgostit,

Încă din timpul studenției

Cănd ochii tăi i-am întâlnit. 

Demult a început povestea

Iubirii noastre făr 'de sfârșit,

Și binecuvântare s-a revărsat

Peste cămin, când fiul a venit. 

Eram doi tineri cu multe vise

Fără a ști că viața-i nemiloasă,

Până ce lovituri noi am primit

Chiar, de la acei primiți în casă. 

Am mers pe drumul nostru drept

Și am trăit cum ne-a fost soarta,

Iar viața permanent ne-a învățat

Când, și cui să 'nchidem poarta. 

Am plâns, am râs și n-am cedat

Ispitelor ce ne-au ieșit în cale,

În doi luptă am dus și am învins

Și dealul, uneori, l-am făcut vale. 

Acum după o viață cu de toate

Sunt fericit că visu-i împlinit,

Și mulțumiri înalț...la Domnul

Rugându-L să rămân...fiul iubit!

Moșule, te-aștept și pe la mine

 Să urci tiptil, pășind pe trepte, 

Și să-mi aduci ce eu ți-am scris
Ceva de îmbrăcat, stilou și ghete.

Așa i-a scris copilul, lui Nicolae
Pe care-l știe bun, mărinimos,
Ce le aduce an de an... cadouri
Copiilor, fiind Moșul..prietenos.

Iar la familie și la ai mei prieteni
Te rog trimite sănătate și noroc,
Că cine-i sănătos, răzbate-n viață
Și are ață-n ac, pentru orice cojoc.

Mă rog la tine Moșule, prea bun
Să treci pe la bolnavii din spitale,
S-alini durerea, s-aduci speranță
De vindecare, prin atingerile tale.

Te rog grijă să ai... de tata, mama
Că au și ei nevoi și multe suferinți,
Pe mine ei mă cresc și mă îndrumă
Fii bun și-ascultă, a mele rugăminți.

Iar dacă nu vei trece pe la mine
Eu nu mă supăr și te-oi aștepta,
Și-mi pun toată speranța-n tine
Că anul care vine, voi fi pe lista ta.

Ochiul a-nceput să-mi lăcrimeze
Când scrisul am citit, întâmplător,
Era gândirea copilului, mult adorat
Ce azi a devenit... Omul vindecător!

De ce scrii poezie, dragă Cezar!?

( un mic fragment, dintr-o discuție cu al meu bun amic, C,  la o cafea amăruie)

Dându-ne întâlnire, la o cafea, să depănăm amintiri și desigur să ne contrazicem, de ce politichie se mai face pe malul Dâmboviței, de-ai noștri aleși și, desigur și, pe marginea șanțului de precupețe și-n crâșme de ,,autocunoscători", mai ales când mintea
le e ,,aburindă" iar, crașmarul bucuros și avid să-și rotungească câștigul cu încă trei arginți, ,,botezând" vinul ( practică veche dar de actualitate )...că de, tăria multă poate dăuna grav sănătății, iar...de, puțină apă, duce la prelungirea discuțiilor
,,bahice" și la aprinderea spiritelor, dar niciodată, la incendii....am purces și noi sorbind din cafeaua amăruie, la o discuție literară, ca buni cunoscători ai genurilor... că de, aici toată lumea se pricepe la dat sfaturi și la a critica și mai puțin de a ,,trudi" cu penița și mintea, pentru încântarea cititorului.

...............................

Deodată, bunul meu hâtru prieten, mă dojenește și mă intreabă: dragă  Cezar, de ce scrii poezie, în aste timpuri, când lumea, a uitat de mult acest gen literar,  care în paranteză îți spun că mi-e unul îmi place... dar de, eu am o vârstă și iubesc ce scrii... moment când își ridică privirea și admirativ îmi zâmbește în semn de prețuire...și continuă...de ce nu scrii proză, că știu că ai începute mai multe
,,ciorne- manuscrise" , în care subiectele abordate sunt destul de interesante și ar putea capta cititorul.

După o mică reflecție..că de, am o vârstă și experiența vieții, ii mărturisesc...

Dragă amice: citesc proză și cărțile tale pe care le scrii cu mare har și talent și sunt bucuros, încântat că pui pe
,,masa" cititorului
asemenea gen literar și, te bucuri de multă apreciere, dar eu, niciodată, nu voi renunța la vers, rimă și, a reflecta cât mă pricep, prin poezie, la realitatea vieții ce ne înconjoară, la amintirile copilăriei cu năzdrăveniile ei, la clipele trăite în adolescență, la iubirile nevinovate sau poate vinovate, la satul nostru natal ( noi fiind consăteni ), la părinții noștri care nu mai sunt, dar ne-au lăsat pe noi să le ducem numele și să fim mândri de ei, la școli, dascăli, învățătură, examene, reușite, eșecuri, la realizări, nerealizări, năzuințe în activitate profesionala, la familie, prieteni, dușmani, adevăr, minciună,  la, la....la... multe ar fi de spus... că de, ani am adunat în spate și tinerețea este acum, doar amintire, iar bătrânețea...reflecție
și boli adunate.

...................

Așa că, dragă prietene, îți zic că poezia pentru mine este viață, pasiune, izvor nesecat cu apă vie, este reflectarea trăirilor
în timp, ale unui călător pe acest pământ, care știe de unde vine, dar nu cunoaște destinația și nici când va coborî, urca, spre o nouă călătorie, destinație.

Poezia îmi este povestea vieții, pe care am încercat și sper că am reușit prin versul meu să transmit cititorului, o mică parte din frumusețea dar și urâciunea ei.

Prin poezie mi-am
,,cântat" ( toate poeziile mele sunt puse pe melodii ),
,,Realitatea vieții". Am scris ce am simțit și, am simțit să scriu, cu iubire  și dăruire.

..........................

La auzul celor spuse, prietenul meu drag, C, a încuviințat din cap, în semn de prețuire, ne-am înghițit stropul rece de cafea, rămas pe fundul ceștii, ne-am îmbrățișat amical și pornit fiecare pe cărări cunoscute, adică, spre casă, la familia  noastră, unde  suntem așteptați de scumpele soții, cu masa întinsă și plină cu alese bucate...moldovenești. de le mănânci cu ochii, și-ți lasă gura apă...că de, n-am băut vin ,,botezat", dar papilele olfactive si gustative simt mirosul și gustul și, ne ,,udă" gura.. de, apă peste tot.
.

Pe drum, mucalit, am reflectat...dacă poate prietenul meu are dreptate și ar trebui să mă adun și să-mi finalizez ,,romanele" care stau pe undeva în așteptare. Dacă, dacă, dacă...parcă!! Timpul va rezolva dilema mea.

Timpul m-a ajuns, că de, am o vârstă  dar, nu-mi ajunge!

Doamne dă-mi sănătate, iar tu, Timpule mai lasă-mi... timp!

Vă îmbrățișez cu toată dragostea!

Cezar, Piatra Neamț!

Mă uit la luna dintre nori și stele

Și văd cât de frumos zâmbește,

E astrul ce-și aduce bine-aminte

De-a noastră fără de sfârșit poveste.

Cândva ne-a fost martor ceresc

La întâlniri sub raza-i de lumină,

La ale noastre calde-mbrățișări

Și șoapte dulci rostite în surdină.

Eram doi tineri plini de speranțe

Gata să cucerească lumea întreagă,

Fără a ști ce ne așteaptă-n viață

Cutezători că dragostea ne leagă.

Atunci ca și acum la noi privea

De după norul ce sus o însoțea,

Lumină trimițându-ne în noapte

Până ce zorii dimineții ne prindea.

Și azi un pic, mâine puțin mai mult

Iubirea ne-a cuprins cu mreaja ei,

Și inima-mi bătea precum a ei dicta

Iar noi pluteam pe-aleea de sub tei.

Acum călcăm mai rar pe-acea cărare

Că multă buruiană pe ea este crescută,

Vorbim, zâmbim și chiar ne amuzăm

Cum luna nopții de după nor...salută!

Mă rog zilnic la Tine Doamne 

Pentru că am credință mare, 

Dar dragostea îmi este mică 

Și simt că n-am deloc răbdare. 

Mă mânii când ceva se-ntâmplă 

Cu mine și cu cei din jurul meu, 

Nu știu să fiu puțin mai milostiv 

Cu cei ce traiu-l au destul de greu. 

Nu trece zi fără a fi lăudăros, trufaș 

Și am uitat ce-nseamnă umilința, 

Prea mult am devenit pe toți invidios 

Și îmi repet prea des că am credință. 

De multe ori mă port cu necuvință 

Și nu mai știu s-acord respect cuiva, 

Mă supăr când nu primesc osanale 

Crezând în mintea mea că-s...

Cineva. 

Alerg după averi, onoruri, bunuri 

Și vreau să fiu pe scaunul de sus ,

Prea des mă cred că-s fără de egal 

Și când adun nu iese plus..ci minus. 

Mă bucur când văd și nedreptate 

Și uneori în suflet tronează răul, 

M-ascund după-o minciună mică 

Și greu îmi pică s-accept adevărul!

.....dacă dragoste nu e nimic nu e!

...pentru că dragostea îndelung rabdă, este milostivă, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se laudă, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândește răul,  nu se bucură de nedreptate și se bucură de adevăr!

Citat biblic..Sfântul Luca,  Arhiepiscopul Crimeei!

Acum în zi de sărbatoare mare,

Nedumirit îmi pun o întrebare,

Oare mai sunt români adevărați,

Și nu  doar oameni împovarați?

Trăim cu toții o perioadă grea,

Cu multe lipsuri și mari nevoi,

Am vrea să știm ce-i fericirea,

Și nu doar să trăim ca vai de noi

Am vrea ca azi să-ntindem masa,

Să ne aflăm cu toții strânși acasă,

Nu doar pe telefon să-neauzim,

Cum Doamne-ajută noi rostim

Dar ceea ce eu spun e doar un vis,

Pentru că știu că cei plecați afară,

În țară, nu se mai întorc precis,

Că n-au cum să trăiască cu ocară

Familii, frații noștri și-au făcut,

Peste hotare printre străini,

Copiii lor acolo sau născut,

Și-acolo vor trăi și vor îmbătrâni

Nimeni nu vrea să se întoarcă,

În țara de unde cândva au plecat,

Chiar dacă nostalgia îi încearcă,

Și au în suflet un dor înstrăinat

Patriotismul începe să dispară,

Și-a noastră limbă românească,

Străini prea mulți aflați în țară,

Pe-a noastră glie strămoșească

Dar cui în astă lume îi mai pasă,

De limbă, neam, pământul sfânt,

Si doar să ai ceva de pus pe masă,

Puține vorbe, rostite-ntr-un cuvânt

Nădejdea noastră a românilor,

Este doar la bunul Dumnezeu,

Să nu ne vindem toți străinilor,

Chiar dacă azi, ne este tare greu!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

Cuvinte la nervi,

Aruncate ca un cuţit în piept,

Nimeni,nu te-nţelege doar tu

Plângi,te zbaţi,nu urăşti

Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

e noapte e frig 
si nu doar afara 
ma doare si strig 
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti 
caci nu vreau sa vad 
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit 
e omul pierdut 
si cel negasit

A pieptului-i carcasa ruginita

Ascunde -n zimți o inima -nclestata

Ce- Ar Vrea sa iasa si sa strige!

De dor si de durere sta infipta !

Fasii desprise alunga - orice speranța

Sa poate sa razbata la Lumina…

In mii de bucati se destrama

In lantul gros si alui rugina…