Fac un pas timid

în necunoscut.

Simt ecoul unui vis în care rescriu

emoții din trecut.

Alunec și cad

într-o cascadă infinită 

de gânduri și dorințe.

... și atunci simt cum sărutul tău 

dă viață vieții mele.

Trăim timpuri de potop senzorial.

Suntem expuși unui virus

ce transformă rădăcina noastră spirituală

într-o povară.

Îmbrățișăm distanța dintre real și imaterial

și îndepărtăm orice sindrom al vulnerabilității

printr-un control

inconștient acceptat .

Facem provizii de timp

și ignorăm spasmele unei fericiri necunoscute.

Vrem să dilatăm clipa

doar pentru a ne încarcera în simțuri.

Am ajuns să zugrăvim pe scara evoluției

un traseu nețărmuit

și dorim să facem multe

cu mai puțin.

Înainte să știm să respirăm

ne-am promis o reîntâlnire,

peste timp, peste lumi, în alte vieți....

Ne-a fost predestinat să ne unim privirile...

pentru că atunci sufletele noastre vor ști....

În lumea asta am învățat 

să trăiesc cu un dor nestins,

care apasă ca un seism

pe acea rană deschisă cândva,

cu speranța că respirația ta

va vindeca golul înrădăcinat,

înscris în ADN-ul ființei mele.

Acum văd clar,

dincolo de acest exil terestru.

ne-am recunoscut...

Totuși , până și cel mai îndepărtat gând

îmi spune că , deși avem aceeași misiune,

avem direcții diferite.

Mă ridic deasupra propriilor amintiri,

îmi scutur liniștea din suflet 

și continui să aștept,

ca timpurile noastre să bată în același timp.

Când vom înțelege, oare, că timpul 

este doar proiecția emoțiilor noastre?

Ne-am anesteziat sufletul cu nevoi iluzorii

și amânăm să simțim prezentul

într-un viitor construit din goluri interioare.

Alergăm cu inimile epuizate 

spre o fericire eternă,

fără să recunoaștem că durerea

este puntea care ne transformă

supraviețuirea în existență trăită.

Oare de ce timpul dizolvă raiul mult râvnit 

și ne aruncă, din când în când, doar o sclipire

a scânteii din ceea ce ar putea fi?

Ne-am obișnuit să purtăm o armură de plumb

și o folosim ca scuză pentru aripile noastre frânte,

pentru neputința de a simți 

cum ne curge timpul prin vene.

Dacă am schimba modul cum privim greutățile,

oare drumul nu ne-ar duce spre libertate?

...spre libertatea de a putea să simțim 

cine suntem noi fără mască,

spre libertatea de a putea să simțim 

scânteia ascunsă în noi

dinainte să intrăm în timp.

Ai aruncat în mine cu flăcări 

proaspăt aprinse sub pleoapele tale.

Iar eu...

Fără scut și fără arme,

m-am abandonat unui dor

născut înainte 

ca eu să fi cunoscut norii

care au picurat oceanele.

Totuși... acum, când timpul 

a prăfuit clipele,

te rog,

încătușează umbra acestor gânduri 

care fug spre tine!

Deschide ușa sufletului 

și adu-ți aminte să respiri.

Simte fiecare celulă din interiorul tău

prin care curge un adevăr imemorial.

Înlătură toate identitățile împrumutate 

și încheie acest război interior,

care contaminează fiecare amintire 

înrădăcinată în adâncul unei cunoașteri 

nenăscuta încă....

.....prin prezență.

 Privește în față timpul ce-acum e măsurat 

și încheie agonia eternului consum.

Apoi întoarce ușor clepsidra

și lasă clipele să curgă înapoi.

Uită ecoul întârziat al eului tău de ieri

și cunoaște-ți Adevărul.

El nu are nevoie de credință 

ci de recunoaștere!

Deschid cufărul cu amintiri

Cu infinitele cugetări,

Fie cu un iz memorabil,

Fie cu o tendință de inexplorabil.

Am supraviețuit chinurilor cu tăinicie

Care s-au transformat cu timpul în amintire,

Am simțit și  din frumusețea vieții

Care și ea s-a isprăvit cât ai clipi...

Lacrimi de fericire dar și de durere,

Agonie și extaz,

Zâmbete și chinuri nedescrise,

Toate la un loc m-au decăzut

Și înălțat cu aceeași trăinicie,

Devenind o simplă amintire ...

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Trecut-au anii peste noi

Ca apele, la vale.

Şi ne lăsară, mai apoi,

Doar umbre lungi şi pale.

Trecut-au anii, aşadar,

Ca vânturi peste lanuri,

Ce-au spulberat din calendar

Nenumărate planuri...

Trecut-au anii... lung şirag

De fluturi şi mărgele

De temeri şi de frământări

Din ce în ce mai grele!

Trecut-au anii, cânt de dor

Cântat în graba mare

Cu cei care trăiesc şi mor

Pierzându-se-n uitare.

Trecut-au anii... cânt prelung

De păsări, prin coline;

Aş vrea să fug şi să le-ajung

Dar ele fug de mine...

Prin multe-n viată am trecut,

Multe cumpene am avut.

Prin toate cu greu am trecut

Chiar de trupul ma durut.

O sperantă mi-a rămas

Ce ma salvat de necaz

Și de multe ori în viață

M-am gândit tot la speranță,

Că-ci ea doamne de s-ar pierde 

Voi trăi...

Suferințe și regrete.

Fiecare om în viață

Cumpene va întâlni,

Dar cu un strop de speranță

Sigur le va ocoli.

Of tu cumpănă să fugi,

Tot răul să îl alungi.

Ial tu cumpănă cu tine 

Iar mie dorește-mi bine.

Autor : Pricope Marian 09.08.2022

Înainte de-a arunca cuvinte grele,

Și-a desluși un conflict ce se-ncheie-n rele,

Întreabă-te, oare, cu mintea-ți trează,

Dacă-n fața-ți, un suflet matur se așează.

Căci de-i copil în gânduri și-n simțiri,

Nu-i loc de-nțelepciune, nici de-mpăcări.

Discuția-i un zid, o luptă-n van,

Când perspectiva-i străină, un ocean.

De ce să-ți pierzi vremea, energia,

Într-un război ce n-aduce bucuria?

Mai bine-ți vezi de drum, cu pași senini,

Și-nvață să ierți, să uiți de-acei străini.

Căci maturitatea-i o comoară rară,

Și nu toți o poartă, nu toți o-ncarcă.

Așa că, înainte de-a te-nfuria,

Întreabă-te, oare, cu cine-ai de-a face-acum, aici.

Detest cafeaua, 

Cu gustul ei acrișor

Plin de amor și regrete 

De visuri și amărăciuni,

Cu ore de somn pierdute,

Înecate în cafeaua amară 

Aroma îmi stă mereu în gând, 

Și-n inimă

Cafeaua, ca un râu de amintiri 

La fel de amare, 

Dar, la fel de dependente de ele...

Cafeaua...

Aroma buzelor tale.

(Mulțumesc de sfat și de susținere 🫶🏼)