CĂUTAREA

Când plângi şi viaţa ţi se pare grea,

Ridică ochii şi zâmbeşte:

Acolo sus, pe cer, o stea

Doar pentru tine străluceşte!

Nu e femeie sau bărbat

În toată lumea asta mare,

De are sufletul curat

Să nu găsească alinare!

Priveşte-n jurul tău să vezi

Cum şopotesc izvoarele,

Cum zburdă mieii prin livezi

Şi cum răsare Soarele!

Apoi, cu multă luare-aminte,

Observă păsările-n zbor:

Superba lor îmbrăcăminte

Umple văzduhul uimitor!

Mai sunt şi florile, copacii

Şi freamătul oceanelor,

Albine, fluturi şi gândacii

Plutind pe-aripa viselor!

Nu ai venit sa porţi războaie,

Nici zbuciumul sa-ţi fie chin:

Ca picăturile de ploaie

Să-ţi fie sufletul senin!

Trăieşte-ţi viaţa-n chip frumos

Şi-ai să constaţi că lacrima

Ce-ţi poposea pe-obraz, duios,

Cu bucurii îţi umple inima!

De-ai să înveţi să râzi plângând

Ai să constaţi că-n jurul tău

Pământul tot a plâns râzând

Când s-a născut un Curcubeu!

Secretul e să vezi culoarea

Din care e creată Viaţa,

Ca să parcurgi toată cărarea

În suflet numai cu dulceaţa!

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

Azi te-am văzut pe stradă...

Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...

Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.

Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!

Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?

Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...

ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!

Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...

Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...

Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...

Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?

Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...

Magic carusel

De trăiri altfel,

Urcă şi coboară,

Stă şi iară zboară…

Inimi sfărâmate,

Vise spulberate,

Speranţe deşarte,

Zile-ntunecate,

Nopţi însingurate,

Covor de frunze moarte…

Toamnă aurie,

Emoţie vie,

Culmi nebănuite

În cântări grăite…

Leac de alinare

Pentru inimi goale,

Suflete rănite,

De dor chinuite

Şi iar înflorite!

Omule cu chip de lut

Vrei să vii? Eu te salut!

Să te bucuri de verdeață

Și de ce-i frumos în viață!

Omule cu chip plăpând

Vrei să plângi? Eu te ascult!

Și-am să-ți spun că Lacrima

Va fi tainica putere-a ta!

Omule cu chip frumos

Vrei să râzi? E sănătos!

În lumină să petreci

Și viața ai s-o-nțelegi!

Omule cu chip duios

Văd că ai trăit frumos!

Și-ai cules doar nestemate:

În suflet le-ai pus pe toate!

Omule cu chip de lut

Vrei să pleci? Eu te salut!

Ai sfârșit călătoria

În suflet cu bogăția!

Pe un fir de păpădie

S-a suit un gândăcel

De culoare arămie,

Mic, firav, ca vai de el!

Bună dimineaţa, Soare!

Zise, întinzând un picioruş.

Bună inima să-ţi fie,

Mică gâză ca de pluş!

Şi, din roua dimineţii

Îi dădu o sărutare…

Magica putere-a vieţii

Ca o dulce alintare.

El, plăpândul gândăcel,

Se simţi cât tot Pământul!

Şi Natura-ncremeni

Pentru-o clipă-n veşnicii…

Dintr-odată se porni

Un vârtej ameţitor:

Soare, lună, stele mii

Se pierdură în decor!

E Nimic!

Şi totuşi,

Toate sunt la locul lor!

Şi e Totul!

Concentrat într-un izvor

De al vieţii dătător!

Făptura neînsemnată

A avut o tresărire:

Fără ea, Fiinţa toată

Nu există în simţire!

Dar, şi el ar fi … nimic

Făr-un spaţiu cât de mic

În hăul deşertului

La-nceputul timpului!

...

Ziua bună, măi frăţie!

Zise o furnică-n treacăt.

Şi-l trezi din reverie

Pe micuţul ne-nfricat.

Pe un fir de păpădie

Stă gândacul îmbătat

Şi priveşte-n veselie

Universul colorat.

Dă bineţe furnicuţei

Ce grăbită-l ocoleşte:

Ce să ştie ea, săraca

Câte-s de aflat pe lume

Când te preocupă viaţa!

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.

Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.

Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?

Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.

Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.

Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.

Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.

Prin multe-n viată am trecut,

Multe cumpene am avut.

Prin toate cu greu am trecut

Chiar de trupul ma durut.

O sperantă mi-a rămas

Ce ma salvat de necaz

Și de multe ori în viață

M-am gândit tot la speranță,

Că-ci ea doamne de s-ar pierde 

Voi trăi...

Suferințe și regrete.

Fiecare om în viață

Cumpene va întâlni,

Dar cu un strop de speranță

Sigur le va ocoli.

Of tu cumpănă să fugi,

Tot răul să îl alungi.

Ial tu cumpănă cu tine 

Iar mie dorește-mi bine.

Autor : Pricope Marian 09.08.2022

In Universul imens,doar un punct

Ce-ascunde în el un suflet mai maret decat Cosmosul.

Acesta e omul,mărunt,

Dar spiritul lui uriaș,adânc,

Arată că oamenii sunt,

De fapt,constelații de trăiri,

Si-atunci când se frang,

Se pierd sentimente,iubiri,

Ce cuprind în ele infinitul.

In Universul imens,doar un punct,

Dar lacrima lui calda înduioșează zenitul,

Iar bătăile inimii lui închid în ele eternitatea.

Atât de neînsemnat,și totuși,

El lupta cu moartea,visează,și speră,

Pe frunte primește divinul sărut,

El,neînsemnatul,minusculul punct...

Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.

Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.

Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.

Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.

Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru