Nu vreau!

Cu tine cu mine ,cu noi 

Pământul s-a lansat pe orbită 

Și toate sunt bune și clare

Când noi și cu voi 

Dorim să fie bine în lume ,

Nu vrem moarte ,nu vrem război.

Dar răsare ici colo,ca pirul

Războiul distruge orașe ,oamenii mor

Pe cei trimiși ca să moară

Nimeni nu-i întreabă de vor.

Toamnă cu roade bogată

În ton galben auriu

Ucizi  florile toate

Și încă tot ce mai e viu...

Vii cu brumă și cu ceață

Pomii frunza-și sctură,

Vânt năuc te ține-n brațe,

Negre ciori se bucură.!

      Amintirile  ocupă un loc drag în mintea mea. Le-am înregistrat din fragedă pruncie.

Ele ies la lumină când le căutăm, când avem nevoie de ele. Primele amintiri au vechime.

Aveam doar trei ani dar parcă s-au petrecut ieri...

    Era o noapte calmă,senină de toamnă. Luna strălucea, încât casele, copacii lăsau umbre                                                     

pe pământ.Înainte de culcare, tata ne spunea povești sau frânturi din viața lui.

Știa că așa ne va cuprinde mai ușor somnul, în căldura așternutului ne lăsam purtați în lumea 

viselor. Brusc ne trezește larma din casă, panica îi cuprinde pe părinții mei . Buimaci ne 

bulucim la ușa de la tindă spre ieșire. Zăvorul era blocat de la înclinațille ei. Se auzea zgomotul 

grinzelor de la casă .Din mai multe zgâlțiituri ușa se deblochează și ieșim în fața casei. Abia atunci

am auzit...cutremur, e cutremur mare, uite cad pereții de la bucătărie. Afară era larmă mare:

cânii lătrau în toate ogrăzile, vitele mugeau neliniștite, gâinile cârâiau, iar cocoșii își manifestau deruta 

prin cuguricul lor alarmant. Tata ne așează pe fiecare în fața casei, pe pământul gol, atent ca nu cumva 

să fim loviți de cărămizile hornurilor dărâmate. Nu știu cât a durat cutremurul, dar mie mi s-a părut o 

veșnicie....Ondulațiile erau așa de mari, încât crengile copacilor atingeau pământul, iar noi ca să ne 

păstrăm echilibru ne ajutam cu palmele de o parte și alta a corpului.Oamenii panicați au ieșit din ogrăzi

și așteptau cu teamă, ce va urma.Era luna noiembrie 1940, oamenii se temeau de replici

         Mama abia acum se desmeticește și spume cu voce înceată, parcă își cerea iertare.

        -Pe MĂRIUCA am uitat-o în casă, of Doamne cum mi-ai luat mințile....apoi o văd ieșind din casă

strângând în brațe pe MĂRIUCA de numai opt luni , care nu avea habar ce se întâmplase.

Vecinii ies în drum și își împărtășesc îngrijorarea.

--Uite Cacul Mare,Steaua,Polară,Luceafărul de zi, toate își au locul precis, unde le vei găsi

când sufletul îți va cere,îmi zice Robert,întorcând-și  privirea spre mine. O privire ce îmi 

 îmi străbate toată ființa.

--Tu de ce fugi de dragoste Ana

--Nu fug,doar aștept s-o întâlnesc,până atunci mă opresc la prietenie.Și mai este ceva:

Orice dragoște începpe frumos cu vorbe calde gesturi pline de tandrețe,atingeri de mână, flori.

Dar dragostea are și partea ei vulgară.Dacă partea frumoasă  se consumă ,cu ce rămâi?

Îndiferența celui care pleacă ,care părăsește corabia,cum se zice.Cel trădat rămâne cu suferința,

el știe ce înseamnă dragostea și trădarea.Atunci ,mai puterea să-ți cauți altă dragoste?

--Îmi place cum gândești deși ești foarte tânără.De-unde știi toate astea,de unde ai învățat?

--Din lumea în care trăiesc. Sunt atâtea drame și atâta durere.Tu ai mai multă experiență de viață.

Care este părereata?

--Dragostea este de mai multe feluri și nu tote au un sfârșit dureros Atunci când dragostea e împărtășită

și gășești la persoana pe care o iubești și înțelegere,comunicare dragostea e dulce e o binecuvântare.

          Printre flori de romaniță

Se preumblă o gărgăriță

Și tot dă din aripioare

Hotărâtă ca să zboare.

          A îmbăcat peste rochiță

Haină roșie pestriță

Stă urcată  pe-o tulpină

Mai aproape de lumină.

          Se apropie încet

Un pici mic, dar siret

Prinde gărgărița  în palme

Ușurel ca să n-o sfarme.

          Și îngână încetișor :

Gărgăriță ,gărgărea

Încotro  vei zbura ,

Acolo m-oi însura !.

          Dar nu mă voi înstrăina :

Aici am frați și surori

Și grădinița mea cu flori!...

Ce departe îmi par azi toate

Scene rupte ,gesturi stranii

Ce am acumulat cu anii,

Sau topit într-un deceniu

M-au demolat  ca pe-un pom 

Port doar numele de om.

Dezbrăcat de cele sfinte

Blestem greu trimit în zări

Pentru cei ce fac din noi 

Ai sărăciei eroi ,personaje negative.

Ce de zbateri ,ce de griji 

Pentru-un loc în lumea 

Țara plânge că-i săracă

Fiindcă atâția bani se toacă

Pe interese străine.

Domni sunteți  azi ,ce veți fi mâine?

Poate ajung în pușcării,zile fără bucurii.

Suntem mulți, ce trăim în țară,

Nu pot spune,ce viață amară!

Copii și frați și ceva neamuri,

Ne-au lăsat, goluri în ramuri.

Cui să ne plângem azi, ce ne doare

În ochii lor, mai suntem oameni,oare?

Știu ei, ce-i o binefacere,o milă, ce-i acea onoare?

Când o țară, un popor, o nație moare?

Cine ne mai apăra țara, dușmani ne sunt 

Prietenii de altă dată, când ne era bine

Dar la greu, prietenul nu mai vine

Cine apăra țara și pe noi, nu pot spune.

Manifeste, greve, plângeri și blesteme

Dar cei ce ne conduc, nu se teme,

S-au unit vânzătorii de țară la un loc,

Parcă sunt la piață și fac troc...

-Eu îți dau bogățiile țări mele, 

Voi să mă scăpați, când  fac doar, belele.

Și vă mai dau, o bucată din țare mea 

Voi dați-mi cât credeți că face ea...

Vino vodă Țepeș Vlade, 

Să vezi ce a mai rămas sub soare,

De când tu ai dispărut,

Cu noi, toți au făcut ce-au vrut.

Am ajuns codașii lumii,

Ne culcăm flămânzi pruncii,

Că averea noastă s-a vândut,

La cei ce capul ți l-au vrut.

Dar cu toate astea-i lăudăm,

Râdem și-i aplaudăm,

Că vezi doamne ne ajută,

Noi le dăm, ei ne scuipă.

Nu le-ar strica și câte o țeapă, 

Inima în ei de frică să fiarbă,

Că noi am uitat ce tu ne-ai spus,

Nu există decât înainte sau sus.

Eram aproape fericită

Cerul ne suridea printr-o perdea azurie,

Simțeam că sufletul mi s-a trezit, cu bucurie,

Deși trecusem printr-o perioadă urâtă.

Voiam acum să fiu doar o mesageră

Să duc vești bune din casă în casă

Mi se părea că multor le pasă,

Și-n ziua de azi la multe să spere.

Ce fac oamenii când , sunt lipsiți de toate?

Au strâns cureaua, atât cât se poate !

Însă lipsește, până și focul și apa,

viitorul, le mai oferă sapa și groapa.

Rolul mesagerului este să ducă vești dacă poate,

Dar cele bune parcă-s ucise, sau confiscate,

În politică, numai ceartă, război și ură

Poporul, învrăjbit, otrăvit de minciună,

Țara-i manipulată, ca valul în furtună.

La tot ce se întâmplă, suntem contemporani

Alții sunt stăpânii lumii, ei sunt puternici

Dar cine sunt în fond? sunt cei mai mari huligani

Nu poți fi  domn, doar dacă ai bani.

Pe malul Prutului curge dorul de casă,

Sub cerul larg se leagănă o șoaptă.

Istoria a scris pagini grele, apăsătoare,

Dar frații nu uită, iar speranța nu moare.

Codrii bătrâni păstrează amintiri din veac,

Și spun frunzelor povești de libertate.

Fiecare vânt ce trece peste ape

Aduce ecoul vorbelor uitate.

Prutul nu-i zid, ci un pod de argint,

Oglindă a dorului ce nu se stinge.

Fiecare val poartă în el speranța

Că timpul va aduce Reunirea măreață.

Frați despărțiți de râu și hotare,

Dar uniți prin sânge, prin gând și chemare.

Iar în privirea copiilor ce privesc apa lină

Se naște visul unei zile senine.

Sub soarele blând, peste maluri gemene,

Răsună cântări din veacuri străbune.

Și fiecare notă, fiecare suflare,

Ne amintește că suntem frați peste hotare.

Dorul străbate și trece peste dealuri,

Se agață de poduri, de școli și de sate.

Iar Prutul, martor tăcut al istoriei,

Se-mbrățișează cu visul de unitate și glorie.

Va veni ziua când malurile se vor apropia,

Și râsul copiilor va umple iar văile.

Nu va mai fi despărțire, nu va mai fi taină,

Doar un singur cânt: al fraților de-o viață.

Atunci Prutul va curge liber, curat,

Nu ca hotar, ci drum ce ne leagă.

Și inimile vor bate în același ritm,

Frați pe veci, sub același cer, pe același prag.

15.01.2026

Andrei GUȚU

Ne îndeamnă strămoșii din glia străbună

Să facem din țară una mai bună,

Să facem să cânte din inimă tristă

Un cântec de țară cum nu mai există.

Ne strigă din moarte viteazul Mihai

Să facem unirea pe vechiul ei plai,

La Alba ne cheamă bătrânii părinți

Să facem din țară ceva ca din vis.

La Iași stau boieri cu Cuza la masă

Și arată cu mâna o țară frumoasă,

Orașul în noapte de oameni e plin

Întâmpină domnul cu torțe și vin.

Se zguduie lumea de cele întâmplate

Și vor ca Unirea să nu se mai facă,

Dar Domnul din ceruri avea hotărât

Ca să unească acest sfânt pământ

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!