Legământ la Prut

No bine, drag București,

din Ardeal îți scriu frățește,

No hai, nu te mânia,

că-ți trimit și bucuria.

Eu moldovean, cu dorul meu,

ți-aduc urare de la Dumnezeu,

din munți, din plai cu iarbă rară,

la tine vine vestea clară.

No hai, mai pune de-o horă,

să dănțuiască lumea-n zori,

că-i ziua ta, și-i sărbătoare,

și-semeni floare după floare!

No bine, ține minte-așa:

că-n țara asta mare-i una,

București, Ardeal și Moldova,

să fim uniți – că asta-i slova!

20.09.2025

Cu drag din Ardeal,

Andrei Guțu.

Am spus lumii într-o zi:

„Suntem liberi, vom păși!”

Moldova și-a luat începutul,

Cu pași firavi, pe-al ei pământ.

Dar chiar de suntem stat aparte,

Avem o inimă de carte —

Scrisă în limba românească,

Cu rădăcina strămoșească.

Nu suntem singuri pe pământ,

Românul simte prin cuvânt.

Și chiar de suntem despărțiți,

Nu vrem să fim și diferiți.

Independenți, dar nu de frați,

Nu de părinți, nu de Carpați.

Țara-mamă e mereu

În graiul nostru, lângă Dumnezeu.

27.08.2025

Andrei GUȚU

De ce să fim răi atunci când putem fi buni,

Când lumea e un câmp de lumină sub pașii nebuni?

De ce să nu iubim atunci când suntem iubiți,

Când brațele altora ne caută, deschise, fierbinți?

De ce să ne întristăm când ceilalți ne zâmbesc,

Când flori de speranță în ochii lor cresc?

De ce să căutăm furtună când în noi e armonie,

Când sufletul cântă, iar pacea lui vrea să fie?

De ce să nu ne rugăm pentru ceilalți, apoi pentru noi,

Să fim punți de lumină în întunericul gol?

Iubire necondiționată — un dar ce nu moare,

Respectul — o cheie spre bucurie și prosperitate.

Și-atunci… de ce?

Poate pentru că uităm cine suntem în firea lumii grăbite.

Dar poezia aceasta să-ți fie amintire:

Că binele crește într-o clipă,

Că zâmbetul schimbă o viață,

Că pacea se naște din gesturi mici,

Și că iubirea… e totul.

21.11.2025

Andrei GUȚU

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

Dragi compatrioți, de ce plecați pe afară?

Tot rostul vostru, e aici în țară!

Înțeleg, că vă gonește sărăcia...

Samavolnicia împusă, stârnește mânia.

Care poate fi cea mai dură anatemă?

Să-ți lași copii, nevasta, părinții,e mare problemă,

Să pleci în necunoscut, ca un cerșător?

Și să te întorci, când nu mai poți de dor.

Ce au putut să facă, niște visători

Ce au plecat la drum cu gând de mari transformări,

Dar în lumea banilor, a dispărut mila

Își fură, unul altuia până și căciula.

Sunt instruiți aparte,versați, odioși,

Complotiști, afaceriști și mincinoși,

Au condus țara pe drumul demolării

Un popor harnic, priceput e în pragul disperării.

Unde suntem azi, e greu să revenim

Atâtea mizerii sunt promovate cu venin,

Sunt profitori, ce ne țin țara în gheară

Doar uniți îi vom putea scoate din țară.

Nu trebuie să fii expert, doar să vrei să vezi 

Că-s mulți ce vor ca țara s-o facă bucăți 

Apoi s-o împartă la toți.Să-i lăsăm?

Numai uniți toți, putem s-o apărăm.

S-au strecurat, strâns printre dinți, blesteme

Adresa: socialismul, tiranul, tirania,

S-au blestemat, cartelele de pâine, rația savantă

Lipsa de căldură și-a luminii în case

Spaima și frica ne întrase în oase.

Ne acceptăm destinul, murise speranța,

Voiam cu ardoare deschisă cetatea,

Ne hipnotizase, capitalismul,America, occidentul

Dușman și ostil ne era prezentul.

Dar a venit schimbarea într-un decembrie tumultos 

Și totul și toate s-au întors pe dos,

Cu mic cu mare ne-am pierdut pe stradă,

Cu steaguri fără stemă, fără să se vadă,

Că armele dușmane, seceră florile vieții, 

Cade tineretul, înroșind  caldarâme

Deși nu voiam decât, mai multă căldură și pâine.

Din sute și mii de piepturi răsună 

Chemarea spre o viață mai bună

Triumfă dreptatea și omul e fericit

Ne părăsim vatra cu suflet rătăcit.

Iluzii deșarte căci noul stăpân 

Blestem face din viața bietului Român.

Eu mis Ţepeş Vlad Dracula,

Pentru hoţi folosesc sula.

Şi îi trag pe toţi în ea,

Ca să simtă sula mea.

Şi îi las să pătimească,

Până mor să chinuiască.

De furat ei să se lase,

De vor de sulă să scape.

Că astfel milă de ei n-am,

Şi îi omor întregul neam.

De cei ce oamenii îi fură,

Pentru ei am scârbă, ură.

Şi am să îi trag pe toţi în ţeapă,

Şi de nimeni nu îmi pasă.

Că am să scap ţara de hoţi,

De trântori şi neghiobi !

Tot mai greu, se lasă peste școală,

Umbra unui sistem ce nu-și vrea copilul sănătos,

Dascălii ce poartă măști de ifos,

Otrăvesc tot ce-i pur, cu-al lor suflet de smoală.

Unde sunteți voi, ce-ați fost cândva eroi?

Sălile sunt pline, dar totuși așa goale,

Zâmbete forțate pe chipurile pale,

Se topesc anii învățării, sub lacrimi de nevoi.

Nu știu de carte sau de cuvânt,

,,Educație" răsună ca un ecou în surdină,

În băncile uitate, copii ascunși în vină,

Prizonierii unor oameni ce-au depus un jurământ.

Sistem corupt al educației ucise,

Note și examene, lanțuri grele pe umeri de copil,

Uităm că școala nu este un exil,

Românie... gropar de vise!