Legământ la Prut

Nu vă grăbiți să închideți ușa

Pe care dragostea a deschis-o cândva.

O clipă de mânie trece,

Dar un regret poate rămâne o viață.

Când vorbele devin prea grele,

Lăsați inimile să vorbească în locul lor.

Ele nu cunosc orgoliul,

Ci doar dorul de a fi împreună.

Nimeni nu iubește fără să greșească,

Nimeni nu iartă fără să doară.

Dar iubirea adevărată nu fuge,

Ea rămâne și învață să vindece.

Nu vă întrebați cine are dreptate,

Întrebați-vă cât ați pierde dacă ați pleca.

Fiindcă o inimă frântă

Nu se repară cu orgoliu.

Țineți-vă de mână chiar și în furtună,

Fiindcă soarele se întoarce mereu.

Nicio noapte nu este veșnică,

Iar iubirea știe să aștepte lumina.

Dacă încă vă tresare inima

La auzul numelui celuilalt,

Nu este sfârșitul poveștii,

Ci începutul împăcării.

Îmbrățișați-vă înainte ca dorul

Să învețe drumul dintre două singurătăți.

Spuneți „rămâi” cât încă se poate,

Nu după ce ecoul spune „prea târziu”.

Fiindcă, la sfârșitul vieții,

Nu veți număra certurile câștigate.

Veți număra îmbrățișările, iertările

Și clipele în care ați ales să rămâneți.

Iar dacă iubirea vă mai bate la ușă,

Nu o lăsați să plece în tăcere.

Unele iubiri se întorc o singură dată

După aceea, rămâne doar dorul.

15.07.2026

Andrei GUȚU

Să fim ce-am fost, în gloria străbună,

Acolo unde demnitatea e parte din trup.

Unde omul nu-i viclean, ci străjer al credinței

Care astăzi se stinge, încet, dar sigur.

Să fim ce-am fost, ca un zid ce nu se trece,

Dincolo de egoismul ce nu ne reprezintă.

Să fim ca o floare care înflorește

Și bucură, de departe, chiar și tristețea.

Să fim ce-am fost, uniți în grele încercări,

Cu drag împreună, să creștem neîncetat,

Ca un copil ce astăzi e fericit că este iubit

Și nu este singur, căci puternici suntem împreună.

06.05.2026

Andrei GUȚU

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,

trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.

El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,

despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,

să-și vadă măicuță care stă la fereastră.

Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,

și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.

Inima îi bate, îi bate atât de tare,

iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.

Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,

dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.

I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,

dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.

În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,

iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.

Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,

lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.

Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,

din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.

Cu prețuire, Andrei Guțu.

  De-a lungul veacurilor, acest neam a trecut prin furtuni, foamete și vremuri grele. Și totuși, de fiecare dată, chiar și atunci când oamenii se simțeau pierduți, o forță nevăzută îi ridica. Nu era în aur, nu era în arme, ci în credința lor — credința care le dădea răbdare, speranță și putere să continue.

  Fiecare rugăciune spusă în taină, fiecare gest de bunătate lăsat ca moștenire copiilor era o flacără aprinsă în întuneric. Această credință nu se stingea, chiar dacă oamenii pierdeau case, câmpuri sau chiar pe cei dragi. Ea trăia în fiecare copil care mergea la școală, în fiecare om care punea munca și onestitatea mai presus de frică, în fiecare inimă care credea că mâine poate fi mai bun.

  Neamul acesta a știut că adevărata putere nu vine din bogății, ci din rădăcinile nevăzute ale credinței. Și chiar dacă timpul trece și multe lucruri se pierd, rădăcinile acestea continuă să crească în tăcere, făcând ca oamenii să nu uite niciodată cine sunt și de unde vin.

  Credința neamului este ca un fir de lumină care trece prin generații, invizibil, dar imposibil de rupt. Ea le dă puterea să zâmbească, să lupte și să iubească, chiar și atunci când totul pare pierdut.

  Fie ca Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pe noi, familiile noastre și țara noastră pe calea păcii și prosperității.

09.11.2025

Andrei Guțu

No bine, drag București,

din Ardeal îți scriu frățește,

No hai, nu te mânia,

că-ți trimit și bucuria.

Eu moldovean, cu dorul meu,

ți-aduc urare de la Dumnezeu,

din munți, din plai cu iarbă rară,

la tine vine vestea clară.

No hai, mai pune de-o horă,

să dănțuiască lumea-n zori,

că-i ziua ta, și-i sărbătoare,

și-semeni floare după floare!

No bine, ține minte-așa:

că-n țara asta mare-i una,

București, Ardeal și Moldova,

să fim uniți – că asta-i slova!

20.09.2025

Cu drag din Ardeal,

Andrei Guțu.

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

Ești mizul de pâine curat ,

Ești  izvorul cu apă zglobie

Ești  argila din care olarul 

Urzește ulciorul ciudat. 

Ești sufletul pe are

 În brazdă adâncă însămânțat

Strămoșul meu mândru DAC.

Au luptat vitejește 

Românii cu uitătura lungă ,

I-a prins dujmanul într-un clește 

De luptă surdă. 

De gloanțe ori asfixianți 

Cădeau cu miile-ntranșee, 

Românii venit-au după frați 

Fără libertate să nu steie. 

Poporul ăsta urgisit 

De rele ursitoare, 

Nu fusese încă izbăvit 

De cei ce îi doreau o istorică pierzare. 

Luptau întâi și -n tâi ,

Să scape de obejdii 

Țara lor de căpătâi, 

Trecând prin mari prmejdii. 

În țara noastră ciopârțită 

Veneau dujmanii mulți -sodom 

,, România trebui împărțită 

Omorand ficare om!"

S-a auzit un strămoșesc demând:

,, Uniți al țării pămînt!" -

În românescul suflet cu răsunet:

,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"

Dujmanii, cu tehnici grele, 

Aveau curaj numai în fiare:

Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-

Ținteau români ca să omoare. 

Au mers cu fețele neșterse 

De lacrimi sfinte, de părinți 

Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește 

Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"

I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime 

În demnitatea de urmași;

Și-n fața morții o mulțime 

A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași. 

De gloanțe ori bombe,

Tinerii români au fost sfârtecați-

Ridicânduse-n albe trombe 

Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați. 

În a războiului nemțească " măiestrie ",

Sute de mii de români au murit- 

Nu vroiau vecinii dujmani să fie 

Pământul dac urmașilor sortit.

A Golgotei Mărășeștilor poveste 

Istoria o spune, 

Dar la hotar încă mai pândește 

Vecinul poftelor nebune!

Preda Marian 

Plouă suflete peste pământul mamei,

Plouă sângele peste pământul tatei.

Din cer, greoi, se scurg,

Lacrimile unui Demiurg.

Pentru pământul patriei românii mor,

Gloanțele curg ca un izvor.

Căpitanii urlă continuu surzilor:

"Nici pe aici nu se trece,

Nici dacă intrăm în pământ rece!"

Sub comanda căpitanului Ignat,

Mitraliere scuipă foc și jar.

Nemții mor, iar și iar,

Însă până și vânătorii devin vânat. 

Doi câte doi, eroii tot mor,

Sub umbra schijelor ce zbor,

Strigând surzilor prin șuiere de tun,

Murind, ca tot ce-i bun.

Dar sub dealul lui Ignat,

Nemții covor de sânge tot se fac.

Mitralierele tot scuipă jar,

Din eroi a rămas doar un deget,

Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.

Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:

"Morții în poziție de tragere! Executarea!"

Comasați-s la putere 

Cu averea strânsă-n saci, 

Țara-i toată o mizerie,

Iar noi...lipiți săraci.

Citesc chipurile triste 

Şi-ncrețite de nevoi, 

Palmele noastre muncite, 

Vor lovi cândva în voi!

Cei mai mari penali în funcții

Și-au făcut vile, palate,

Au vândut pământul, munţii,

Ne-au lăsat păduri tăiate.

În curând vă sună ceasul,

Suflă vântul a schimbare,

Când poporu-şi ține glasul

Şi-şi dorește eliberare.

Ce este cu țara noastră?

Unde sunt cei înțelepți?

Tu, cândva, cea mai măiastră,

Azi, condusă de nedrepți.

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Să te întreb 

Ce faci străine?!

Când vorbim aceasi limbă română

Iubim aceasi țară România 

Gândim românește

Iubim si suferim româneste 

Cântăm 

Chiuim 

Dansăm 

Radem,glumim si plangem românește 

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Tu, care mi-esti frate si soră

Cum să-mi spui străine!?!

Noi care împărțim Carpatii

Râurile toate,

Pădurile

Lacurile 

Poteci si drumuri 

Cu praf de daci 

Venele Dunării

Trupul si chipul neasmuit 

Al Deltei 

Gura mării Negre Nesecată

Însăși vocea limbii române

Ea spiritul sacru născut in noi 

Odata cu noi 

Cu simturi 

Cu tot

Cum măi frate!?

Cum măi soro!?

Florin Ristea

03.02.2024

9:15