Astăzi este ziua Sf. Andrei. Tuturor celor care poartă 

diminutivele Sf. Andrei: Ana, Anuța, Any, Anișoara, Adela  e. t. c.

le doresc sărbători fericite, multă sănătate, și viață fără  nevoi!!!!!!

M-am trezit cu un gând în minte...

Ce ar fi dacă ...a-și încerca

Să le spun de la obraz :

D-lor , ajunge cât a-ți furat ,

Ajunge ,cât ne-ați mințit

Lăsați locul altora

Iubitori de țară și de neam .

Fiilor noștri și ai voștri

Să nu le crape obrazul

Că nu-au țară ,că nu-au neam!...

A-ți văndut țara pe un preț de nimic .

Mă revolt ,da-s prea mic ,n-am putere

Planurile voastre să le stric!...

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.

Am râs și am plâns cu tine 

În noaptea înstelată 

Mai plâng și acum 

Să râd nu pot 

O rană în suflet încă port .

Iubirea care ne-a încălzit 

Atât a ars 

S-a preschimbat în scrum 

Un singur pas mai e pe drum .

    Pe strada îngustă cu castani,

Treceam în urmă cu mulți ani

Aveam ceva în gând și vise,

Priveam la cerul înalt,la soare,

Ce-am să mă fac, când voi fi mare?

Când școala am terminat-o cu bine,

Atunci te-am cunoscut pe tine,

Colegi am fost și buni amici,

Și serille le petreceam, pe băncile 

De pe străduța îngustă cu castani 

Viața noastră împreună, afost bună 

Dar a trecut, repede ca o furtună

Timpul fuge, parcă zboară,

Tu iubirea vieții mele 

Ai plecat utând de mine

Sunt singur iar și mă gândesc la tine,

Merg ades pe străduța îngustă cu castani 

Mă opresc pe banca veche 

Mă trezesc vorbind, despre vise, despre noi

Cum am fost  și ce mai sunt 

Când voi ajunge în mormânt?

         Te am  întânlit  eu

         M-ai întânlit  tu pe mine ,

          Amândoi  ne-am întânlit !...

          Ce zi să fi fost ,oare?

          Și tu nu știi că mi te-ai

          Lipit de suflet ,

          Ca marca pe-o scrisoare ?

          De atunci  persoana  ta

          E mereu cu mine ,

          Câteodată îmi și zâmbește

           Și mă apucă râsul ...

           Râd așa sunt bucuros

           Că te-am întânlit ...

           Că ma-ai  întânlit!...

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

De beste cateringservice

(ironisch)

Het is vrijdagavond, het is laat, we zijn te lui om te koken. Wat is er nog lekkerder dan een Quattro Stagioni-pizza? We kijken naar de tablet, we selecteren deze door op "Toevoegen aan winkelmandje" te klikken, we kiezen de saus en een portie gebakken aardappelen. Dat gezegd hebbende, drukken we op "Plaats de bestelling", we voeren het adres en het telefoonnummer in , kiezen wij de betaalmethode. We wachten kwijlend, worden hongeriger en hongeriger, kijkend naar de foto's van de schoonheden die ze tentoonstellen. Thuis zijn wij zó enthousiast, daarentegen komen er al een tijdje een reeks leerling-koks naar het restaurant. Ze kunnen niet koken, maar ze gingen het leren van chefs met tientallen jaren ervaring. Fouten van welke aard dan ook worden vergeven omdat ze nog maar aan het begin staan en omdat ze alleen door fouten te maken zullen leren. Het maakt helemaal niet uit hoe vaak hij een fout zou maken, dat hij misschien de pan, het koken, de hele keuken of alleen de keuken en de badkamer zou verbranden die via een scheidingsmuur met elkaar communiceren. Dus we krijgen telefoontje na telefoontje waarbij de chef-kok zich verontschuldigt dat de bak met glühwein is gebarsten, dat de pizza te gaar is, dat hij niet genoeg heeft gebakken, dat de kaas te veel smeert, dat hij geen tomaten en champignons heeft toegevoegd , dat hij geen kwarteleitjes had gezet (het is een beetje een dieetpizza), dat ze geen tzatziki-saus aan het menu hadden toegevoegd, dat ze de dosis Pepsi Twist met citroensmaak waren vergeten, dat de donuts met citroenglazuur waren 't deed het niet zo goed chocolade en andere...

Verveeld door zoveel uitleg (ik wilde niet eens uitleg, ik wilde alleen eten), vertelde ik de betreffende chef-kok vriendelijk dat ik het eten graag vóór 12 uur 's avonds besteld had, ik zou rond 7 uur' s avonds bestellen. De chef-kok begreep het, nam de leerlingen netjes bij de vleugel en stuurde ze naar huis met een opdracht om klaar te maken.

Zo kwam er rond 23:45 uur een jongen op de fiets vlakbij het blok aan, belt mij en vraagt of ik thuis ben (waar zou ik anders kunnen zijn op dat late uur?, op de markt?, aan zee op de klif?, ik bedoel serieus, waar zou ik anders kunnen wachten op een pizza, bevroren of verbrand, wat dan ook?), Ik vertelde hem dat ik thuis was, maar vroeg hem om de lift te gebruiken en naar boven te gaan. Het kwam aan, ik betaalde, nam de pizza met al het andere waar ik om vroeg en opende de doos.

De pizza was eigenlijk een Quattro Stagioni Happy Meal, inclusief speelgoed naast wat ik bestelde. Hij maakte een kindermenu omdat de leerlingen al het deeg hadden opgebruikt om pizza te leren maken en dat was alles wat er nog over was.

De pizza was lekker, het wachten was het waard na alle zenuwen en zorgen, ook al was het een kinderportie.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Építési projekt plusz egy kis hülyeség

Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.

Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.

Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.

Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".

Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."

A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"

A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.

Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.

Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."

Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.

A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.

Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.

Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.

Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.

Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.

Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "

A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.

Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".

Mi-am lasat amprenta.

Prin cuvinte,culori,colaje

Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,

Nciuna insa eu.

M-am murdarit de sentimente,

Lacrimi putrezite,

Epitete compuse

Si melodii robuste.

Am vazut o fata..

Frumos conturata,

Parul neted de satin

Ochii blanzi colorati subtil.

Am vazut-o si am zis:

“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”

Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,

Voi compune eu,melodii in versuri

Sau explozii colorate pe matesuri.

N-oi fi eu o muza a cuiva,

Dar am fost lumina mea,,

Cand mi-a fost viata necunoscut.

Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.

Voi continua sa fiu,

Muza nimanui,Caci doar asa..

Poate..

Voi crea si eu la randul meu…

Minuni.

Draga Satan,

Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.Nu mai sunt cine am fost!In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!

Cu drag,Andrea.

Familia mare s-a format în timp, reparând niște destine grav rănite .

Mama soțului meu a murit la nașterea unui frățior, când el avea doar trei anișori

și trei copii au rămas orfani . Un tată cu trei copilași singur, fără nici un ajutor. 

A fost un an de coșmar pentru familia îndoliată, dar cel mai greu pentru micuța 

Petruța care avea doar șapte ani, și avea grijă de casă și de sora și fratele cel mic.

     Tata mergea la muncă, și anul de doliu a trecut greu, apoi le aduce o nouă 

mamă celor trei copilaș. cu două surioare rămase și ele orfane de tată.Familia 

se mărește cu încă trei surioare- devine o familie mare-pe  care mama Domnica 

reușește s-o scoate la liman cu brio.S-a străduit să țină familia unită, să se iubească.

      Soțul meu era singurul băiat între cele șapte fete,a simțit nevoia să le ocrotească 

să le apere, până la măritiș, nici una dintre ele nu l-a făcut de rușine.Apoi toate au 

înțeles că -dar au fost și timpuri bune-numai mergând la școală, având o meserie,

vor găsi drumul bun în viață. Aici a reușit mama Domnica și efortul nu a fost în zadar.

Cât de greu a fost numai ea știe.Dar un lucru rar, legătura dintre frați nu s-a destrămat 

ba dinpotrivă: la bucurii împreună, la supărări se adună.

                                     va urma 

2. Trecut și prezent

    Căldura din sobă stăpânea micul studio amplasat la capătul clădirii care adăpostea bucătăria și câteva cabinete medicale. Gabriel nici nu-și putea dori un confort mai mare aici, într-un colț uitat de lume. A ales izolarea după vacarmul care îl obosise atât de mult în cei șase ani petrecuți într-o capitală din care nu reușise să-și însușească decât neajunsurile care te agasau la tot pasul. Se întinse pe pat și ochii fixară cu intensitate formele geometrice imprimate pe fața de pernă. Era un verde închis întretăiat de linii albe ce formau triunghiuri regulate. Prea regulate pentru ca mintea să poată să le distingă între ele. Se concentră și privirea se lipi de spațiul închis într-un triunghi. Un verde crud îi invadă ochii în timp ce mintea lui percepea o adiere ușoară de vânt printre firicelele de iarbă cuprinse de un dans languros. Corpul se supuse în totalitate simțurilor și comandă picioarelor un drum spre acea insulă verde, triunghiulară, ce arunca în cenușiul înconjurător o stare îmbietoare de paradis. Un copil alerga dinspre marginea satului spre primele case. Vorbele sale zburau strecurate printre hohotele de plâns.

— Loiza! Loiza!

Loiza zăcea în mijlocul izlazului întinsă pe o parte. Ochii negri erau larg deschiși în capul ce încerca spasmodic să prindă înălțime. Picioarele băteau aerul în timp ce întregul corp tremura sub starea generată de fulgerul care o străpunsese cu toată puterea. Alerga fără încetare zguduit de bătăile inimii ce nu-l mai ascultau. Oamenii, ieșiți în stradă cu sape și furci, în izmene albe ce atârnau larg până la genunchi, încercau să înlăture din șanțurile pline de apă crengile aduse din deal de vijelie. O ploaie de vară se prăvălise din dealurile care mărgineau satul spre est, coborând cu surle și scântei spre cealaltă margine până în izlazul unde Gabriel scosese iapa lui favorită la păscut. În ritmul pașilor, mintea lui zvâcnea ca un arc scăpat din strânsoare, blestemând cu sufletul de copil inocența clipelor care îi umpluseră inima de bucurie în acea dimineață când, pentru prima dată, tatăl lui îl așezase călare pe cal și i-o încredințase pe Loiza. Savurase cu toată ființa fiecare pas al animalului spre moarte.

— Nebunule, unde ți-e capul?

— Dobitocule, te crezi pe câmp?

Două tramvaie închiseră unghiul de verdeață în vacarmul stăruitor al frânelor și înjurăturilor vatmanilor.

Tânărul pătrunse pe covorul verde și se așeză pe iarbă. În fața lui era o altă lume, o lume a gândurilor fără stăpân. Tramvaiele se petrecură și lăsară în urmă clipele de rătăcire statornicite în minte. Aerul, împrospătat de umezeala căzută din cer, pătrundea încet-încet în plămânii lui alungând din minte colosul negru despuiat de viață. Se strecură cu abilitate printre mașinile ce înaintau greu prin intersecția aglomerată și luă tramvaiul spre centru. Mai putea ajunge la timp la cursurile de după amiază.

Căldura răspândită de soba de teracotă garnisită din belșug cu lemne îl doborî adâncindu-l într-un somn adânc, odihnitor, fără vise. În curtea spitalului se lăsase ușor întunericul peste vacarmul ce încă se strecura prin găurile de lângă tocurile de ferestre umplute cu cârpe. Un cor de voci își etala prezența ducând la infinit laitmotive personale din cele mai diverse. Majoritatea invocau divinitatea. Peste unduirea disonantă de sunete se așezau sporadic comenzi scurte.

— Tratamentul la salonul 2!

— Aduceți cina la salonul 1!

— Mizerie la salonul 1!

— Căutați nebuna cu bastonul la turnul roșu!

Nebuna cu bastonul, sau tanti Crina, cum era apelată de toată lumea atunci când stăteau față în față cu ea, își făcea rondul de seară în jurul turnului roșu. De când a intrat în această curte a fost atrasă de farmecul acestui turn care părea să fie acolo dintotdeauna. Îl îmbrățișase cu toată dragostea ei adunată în zeci de ani de tăcere voluntară. Oricine se apropia de zidul roșu era apostrofat fără milă arătându-i-se amenințător și bastonul de care nu se despărțea niciodată.

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Tanti Crina avea doar două tipuri de manifestări. O deplasare greoaie de om invalid în spațiile închise dublate de un limbaj coerent pe care îl redobândise de când își împărțea traiul cu alte nebune, dar pe care refuza cu desăvârșire să-l aplice și cu lumea normală, și un umblet absolut normal prin curtea spitalului unde bastonul nu-i mai era de trebuință decât pentru a profera amenințări însoțite de veșnica apostrofare „Nu pune mâna!”. Erau singurele vorbe pe care le adresa oricui în afara salonului.

Un vânt ușor se strecură dinspre malul Oltului spre ferestrele clădirilor. Prin micile crăpături trecerea aerului aduse în cameră o undă de prospețime dublată de un șuierat mai convingător decât zgomotele în continuă scădere, care mai răzbăteau dinspre saloane. Întunericul înghițea ca într-o joacă săgețile de lumină care mai răzbăteau din ultimele convulsii ale resturilor de jăratic ce-și plângeau neputința în marea de cenușă. Scârțâitul patului vechi alungă somnul din mintea lui Gabriel iar întunericul îi pătrunse cu dușmănie în ochi. Se ridică brusc încercând să-și adune gândurile. Un proces lung și anevoios după un somn atât de pătrunzător. Înainte chiar de a-și fi putut stăpâni mintea, văzu umbra propriului corp alungită peste zidul turnului roșu. Din spate, o lună generoasă spinteca văzduhul cu săgeți de lumină ce încercau să treacă prin zid până în inima timpului ținut prizonier de pietrele roșii.

O ușă masivă din fier, care părea țintuită în tocul gros de lemn de multe veacuri, nu lăsa loc de dubiu oricărui cutezător prea curios. Pe aici nu intră nimeni. Dincolo de ea, puteai iscodi doar cu închipuirea. În varianta oficială, turnul, destul de bine păstrat, cu ziduri intacte și acoperișul doar pe ici-colo străpuns de vegetație, adăpostea o singură încăpere pe pereții căreia atârna o scară de piatră ce permisese cândva, când încă era intactă, vizitarea crenelurilor lăsate în scop de apărare. Ploile și vânturile strecuraseră în interior atâta praf încât mijlocul camerei era acum ca o movilă înaltă acoperită cu tot felul de tufișuri ce-și urmau ciclul de viață în funcție de anotimpuri. Vântul venea dinspre Olt încărcat cu răcoarea nopții de iarnă. Fulgii curgeau din înalturi, nu atât din ninsoarea ce se oprise cu câteva zile înainte, cât din copacii crăcănați spre cerul cenușiu care atârna ca o cupolă încremenită peste albul muntelui de dincolo de râu. Doar câteva stele reușiseră, în acea noapte, să străpungă întunericul de culoare cenușie așternut deasupra celor câtorva lămpi ce trimiteau spre curte fiori de lumină. Dincolo de conurile firave de lumină agățate pe stâlpii de lemn, doar animalele mai puteau distinge puținele forme de copaci care se aciuaseră în vreme prin curtea spitalului. Un zid gros de piatră, peticit pe alocuri de un gard de scânduri, așternea și el patina istoriei peste acest loc lipit de malul Oltului, închizând cărări ce încercau să te conducă spre cotul larg al râului, cot ce cuprindea ca într-o potcoavă spitalul. Clădirile erau răzlețite pe latura ce închidea potcoava, de-a lungul drumului, cu excepția clădirii administrative care trona ca un comandant de pluton inspectându-și trupa aliniată. Din coșurile știrbe, rotocoale de fum alunecau leneșe, înșurubându-se fără vlagă în întuneric. Umbra doctorului Gabriel se micșora pe zid. În mintea lui încă mai răsunau cuvintele repetate neîncetat de tanti Crina.

— Nu pune mâna!

Dar căldura ce i-a străpuns corpul în prima zi când se contopise cu zidul îl atrăgea ca un magnet care îi comanda mișcările. Printre zvârcolirile de trupuri ce îi răsăriseră în ochii minții fără urmă de tăgadă, se strecurau fețe luminoase care îl priveau de undeva din trecutul pierdut al timpului care se revărsa peste timpul său înghițindu-i existența. În venele sale un alt sânge alimenta creierul săpând milioane de striațiuni umplute cu trăiri din care prezentul lipsea cu desăvârșire. Sau poate acesta era adevăratul prezent, iar el gusta uneori și din timpul viitorului. Mâna se sprijini pe tabla rece, trupul se îndoi spre turn. Umbra se pierdu sub picioarele sale afundate în albul nevinovat al zăpezii. Simțea că alături de acest turn poți trăi clipa revelației. El, Gabriel, făcea primii pași spre o altă viață cu care poate mai fusese oropsit cândva.

În curtea școlii copii se hârjoneau fără prea mare tragere de inimă într-un joc stupid în care doar fetele puneau mult suflet. Gabriel se desprinsese din cerc și se năpustise spre grădina ce se întindea dincolo de ultima clădire. Nu cu mult timp în urmă, în locul lecției de ştiințe ale naturii, într-o bucurie nedisimulată, toată clasa ajutase la scosul morcovilor. Așezat departe de ceilalți copii, Gabriel scormonise pământul cu mâinile goale. Unghiile i se negriseră mult dincolo de uniunea cu carnea lăsând șuvițe de sânge să înmoaie pământul. La un moment dat, în conul deschis cu atâta trudă, degetele se clătinară fără a mai întâlni vreun obstacol. Își adunase toate puterile și încercase să-și strecoare mâna prin deschizătura îngustă. Rezistența, pe care credea că o va întâmpina, se topise, conul săpat mulându-se fără niciun efort pe brațul său. Încă puțin și, odată cu umărul, pieptul lui ar fi dispărut în hău.

— Hei, Gabriel! Ce faci acolo?

Speriat, își retrase mâna și, ridicându-se, încercă să astupe cu piciorul groapa făcută. Dar sub piciorul lui, pământul își etala negrul sănătos din care, speriate, se clătinau câteva fire de iarbă. Atunci a înțeles că el este o fărâmă din lumea de deasupra, iar dedesubt, o altă lume îl va primi cândva. Doar că acest dedesubt, pe care atunci îl simțise ca fiind ceva aflat sub tălpile sale, simțea acum că este peste tot. Era suficient să lase timpul să-i străbată trupul, nu să-l conducă. Turnul roșu devenise izvorul său de timp.

Fulguiala născută de vânt se transformase treptat într-o viforniță stăruitoare ce acoperea vuietele venite dinspre Olt cu șuieratul inconfundabil al vijeliei care se prăvălea din înaltul munților, rupând fără remușcări crengile înghețate ale copacilor. Gabriel rămase împietrit în fața porții, sprijinindu-și trupul pe palmele întoarse ce păreau lipite de metalul înghețat. Rotocoale de zăpadă se strecurau pe sub paltonul desfăcut, lăsând pete albe pe pieptul gol sau sub mâneca largă. Dinspre gât, cărări reci de apă își făceau loc spre șira spinării. De dincolo de poarta turnului, răzbătea un glas feciorelnic care îi cuceri dintr-odată mintea. Râsete și suspine se înverșunau să guverneze peste vuietul iernii. Un pas, doar un pas, și ochii lui, ascunși adânc în orbitele trecutului stăpânit de chemarea timpului, ar fi putut pătrunde în altă lume, lumea pe care o căuta ca pe o povară trebuincioasă. Din acea lume își va hrăni Eul care să poată să-i întregească toate trăirile, prezente dar, mai ales, trecute. Era un moment de răscruce și calea lui se tulbura în vadul fluviului temporal tocmai pentru că nu găsise încă izvorul sufletului său. Știa că oricâte trăiri ar avea, nu există decât un singur suflet, sufletul primordial oferit de divinitate unui purtător creat din lutul dumnezeiesc. În el se vor perinda, în timp, trupuri care vor acumula toate păcatele lumii, până când, bolnav de propria osândă, acesta va muri lăsând pe lume o nouă monstruozitate, omul fără suflet, omul închinat diavolului fără cale de întoarcere. Dar el trebuia să șteargă toate păcatele adunate de antepurtători, în încercarea de a salva o singură sămânță care să dăinuie asemeni lui Dumnezeu, ca om cu suflet neprihănit. Iată de ce trebuia să caute filonul de țărână peste care El a suflat puritate pentru prima dată. Cărarea lui trecea prin acea poartă, iar cheia era sufletul uneia dintre nebunele ospiciului. Poate că doar el și tanti Crina cunoșteau secretul turnului. Tot ce putea face acum era să-și încarce trupul cu credința pe care fiecare atingere a turnului o revărsa asupra minții sale. Depărtă brațele și lăsă trupul să îmbrățișeze poarta. Închise ochii și-și desprinse privirea de propriul trup, lăsând-o purtată de minte în spațiul  care o înghiți aruncând-o într-o spirală purtătoare de imagini. Acum putea să vadă. Jetul de lumină se despica în milioane de făclii ce-i pătrundeau prin vene înegrindu-i sângele. Doar așa putea să știe cât de posedat îi era sufletul de balamucul crescând al omenirii. Ici, colo, frânturi roșii se furișau spre inimă, regenerând speranțele spre mântuirea veșnică. Fiecare vizită în sufletul său, aducea minții o lespede de granit asamblată de El în piramida purtătoare de voință.

— Gabriel! Deschide ușa!

Se piti în spatele porții fără să schițeze niciun semn că ar fi auzit chemarea.

— Gabriel! Deschide odată!

Lângă el, pe podea, zăceau lucruri înșirate din toată camera. Oamenii, ei, oamenii, nu știu că în case lucrurile aduc păcatul mai iute decât vorba. Apăru ca din senin lângă mama lui, lângă ușa încuiată.

— Nu ești înăuntru? De ce este ușa încuiată?

— Nu este încuiată, mamă!

Apăsă clanța și ușa se deschise oferind privirii o cameră aflată în perfectă ordine.

— Of, ce m-am speriat, adăugă maică-sa și se îndreptă spre treburile ei.

Gabriel rămase în mijlocul camerei și, surâzător, adăugă pentru mintea lui rămasă tributară propriilor idei:

— Lucrurile au propriul lor ciclu. Noi le înlocuim cu altele care au același rost. Trupurile sunt și ele lucruri. Rostul lor este să poarte sufletul. Când se strică le înlocuim cu alt trup. Sufletul este rostul.

Luă o carte de pe masă și se urcă în dudul din mijlocul curții. Foamea din sufletul lui rodea rândurile din cărțile deschise de-a valma, fără alegere.

Într-un târziu, se desprinse din îmbrățișarea porții și, mai mult târându-se prin zăpadă, se îndreptă spre pavilionul unde tanti Crina sigilase poate, în propria nebunie, cheia spre izbăvire.

Acoperit de zăpadă, ajunse la camera de gardă. Două asistente moțăiau pe fotolii încercând să facă abstracție de lumina pe care nu aveau voie să o stingă. La intrarea doctorului se scuturară repede de starea de amorțeală și începură să rânduiască, din nou, pungile de medicamente. Gabriel se apropie de masă și începu să studieze dosarele pe care în cursul dimineții refuzase să le vadă. Fără să scoată un cuvânt, pe măsură ce le parcurgea, punea din teancul de dosare câte unul deoparte. Pe fiecare dosar era trecut salonul. Zece saloane, în total 60 de bolnavi împărțiți în funcție de diagnosticele primare. Tulburare bipolară cu episoade maniacale în primele două saloane aflate în clădirea dinspre poartă, schizofrenie într-o clădire mai mare care cuprindea patru saloane și tulburări distimice în alte patru saloane aflate în clădirea în care era și camera de gardă. Părea complet absorbit de studiul dosarelor și nu observă privirea insistentă a uneia dintre asistente. Iulia, o fată roșcată, era de mai puțin de un an la spital și gândea că este oarecum în aceeași situație cu tânărul doctor. Un început de carieră într-o locație destul de depărtată de casă. La început, până ploile au început să fie supărătoare și frigul să muște, făcea naveta cu un autobuz dărăpănat care mai avea și obiceiul să se strice pe drum. Apoi a hotărât să părăsească garsoniera din oraș în favoarea unei locuințe luate cu chirie în sat. Era mulțumită că după o tură de 24 de ore putea să-și oblojească sufletul ascultând vuietul pădurii ce aproape invada curtea casei. De când se mutase aici, totul părea mai ușor, viața prinsese culoare în obrajii ei atât de șterși până nu de mult. În toată singurătatea, era fericită să-și lase auzul încântat de muzica stranie ce înconjura casa așezată pe o prelungire de pământ care se opintea să pătrundă în valea Lotrioarei, de căderile zgomotoase ale valurilor de zăpadă venite din cer și din arbori, de murmurul cuvintelor absorbite cu nesaț de ochii mari din cărțile pe care le iubea atât de mult. Așezată în fotoliul vechi, în fața geamului, ar fi dorit de multe ori să-și poată împărți privirea între filele cărții și dinamica tabloului ce-i copleșea ființa. Iar acum, iată că un tânăr își aruncase zilele tot într-o odaie împrejmuită de atâtea minuni. Ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce frumos cântă vântul, cât de grațioase sunt vârtejurile de zăpadă și câtă liniște sufletească poate respira o ființă rătăcită într-un colț de rai. Dar nimic din ce gândea nu se cuvenea a fi spus în această lume a suferinței, printre oameni care nu aveau ca sprijin în viață decât o minte rătăcită. Închise ochii și respiră adânc, moment în care Gabriel ridică privirea și părea că, pentru prima dată, o zărește. Simți căutarea lui și se întoarse ușor cu spatele să-și ascundă tremurul mâinii bandajate. Cealaltă asistentă părea să trăiască departe de aceste secvențe de timp ce-și căutau sincronizarea. Se spune că fiecare om poate trăi în propriul timp, interacțiunile umane nu sunt decât anomalii în parcursul sinusoidal al actului de voință generat de minte. Când apare un impuls se produce anomalia și curg cuvintele. Dar dacă mintea părăsește propriul timp, sincronizările devin imposibile. O oră de liniște poate fi o barieră serioasă în calea oricărei comunicări, dar acolo unde cuvintele refuză să zboare, filonul întâmplării produce scânteia așteptată de gândurile ascunse.