Sărut.

Sărut marea, sărut pământul, sărut trunchiul copacului uscat și trupul tău firav si parfumat.

Mă îmbată.

Mă îmbată savoarea sărată, mă îmbată suflarea creată, aroma trăirii și dorința privirii.

Ascult.

Ascult undele agitației, liniștea profunzimii, ascult bucuria și tristețea, și suflarea ta ușoară la urechea mea.

Privesc.

Privesc orizontul etern, cum cerul și pământul se iubesc și cum în ochii mei se contopesc, într-un infinit de gânduri și sentimente tulburi.

Privesc umil și efemer în fața ta, și mă las să cad în circuitul vieții.

Slujesc cerul, dar am ales epuizarea tinereții.

Am ales slăbiciunea, să fiu vulnerabilă în ochii tăi,

Să mă dezbrac de orice apărare…

Ți-am oferit un mănunchi de chei,

Ce mă deschid din cap până-n picioare.

sunt zile când ard mocnit, fără fum,
ca o țigară uitată alături, pe masă
şi zile când mă adun din frunze şi
resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget
aşa cum umblu prin casă

sunt zile când ochii dinăuntru mă dor
iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză
de gheaţă – sunt zile când simt moartea
rece în fiecare por – şi zile când uit totul
sufocat de excesul de viaţă

sunt zile când ard mocnit, efemer,
aşa cum arde focu-n bătrâna mea sobă
de teracotă – sunt zile când sfredelesc
cu privirea neliniștită în cer – şi zile când
mă ferec disperat înăuntru-mi
ca într-o grotă...

Lumânarea neatinsă stă pitită, 

Neobișnuit de liniștită. 

Așteaptă să fie văzută, 

Neobservată, ea se preface tăcută.

Neavând chibrite sau brichetă, 

Mă apropiu de ea foarte discretă. 

Întunericul pătrunde subtil în odaie, 

Încet-încet aud stropii vestind o ploaie. 

Lumânarea așteptând nerăbdătoare, 

Să aibă un folos în lumea asta oare? 

O privesc fără interes, 

Situația dintre noi nefăcând un progres. 

Iubirea mea arzătoare, 

O ajută să se aprindă cu o anumită răcoare.

Timide ne apropiem una de alta,

Descoperind ce ascunde fapta.

Dragostea oarbă m-a făcut. 

Flacăra încălzindu-mă m-am prefăcut 

Într-o lacrimă de ceara, 

O vai, iubire amară.

Ce s-a întâmplat cu noi? 

Flacăra se stinge, nu mai putem da înapoi.

Te-am iubit cu adevărat, 

Mă doare că încă o fac.

Chiar dacă ai rămas cu nimic, 

Alături de tine rămân ca un alcoolic. 

Mi-ai arătat ce înseamnă iubirea,

Acum vei vedea cum se simte nemurirea.

nu știu dacă aveam neapărată nevoie de o lege a relativității

alăturarea cuvântelor „lege” și  „relativitate”

îmi apare ca o contradicție în termeni

toate legile sunt

după câte știm

absolute

ceva „relativ” exprimă o incertitudine

(poate fi pus sub un semn de-ntrebare!)

Einstein profețise că nu există viteza mai mare decât cea a luminii

în mecanica Marelui Univers

mai târziu aflăm că neutrinii se pot  mișcă mai repede decât lumina

mult mai repede

ba chiar pot face drumul înapoi

pot reveni

și termina cursa pe locul întâi

ei sunt efectul care precede cauza

un fel de mașină a timpului

tot Einstein afirmase că energia este egală cu masa

proporțional cu viteza luminii în vid

E = mc²

posibil

eu însă constat că raportul acesta se schimbă

direct proporțional cu avansarea în vârstă

la o masă mai mare nu-mi mai ajunge aceeași putere

să țin pasul cu lumina

încă un mit spulberat

la fel de bizară mi se pare problema cu spațiu

și timpul

privite ca un tot unitar

savanții ne spun că spațiul ne este accesibil

prin cele trei elemente alle unui romb

înălțime

lățime și lungime

numai că retina noastră reține doar două dintre ele

ignorând

în plus

adâncimea

care ar fi timpul

ceea ce ar explica o limită inadmisibilă a ființei umane

eu îmi reprezint timpul ca un vagon de tren

în care încap zece oameni

la prima stație urcă încă o sută

dar nu mai sunt locuri

spațiu

oricât s-ar îngrămădi cei o sută de oameni

în timp ce trenul se deplasează cu 100 km la oră

spre infinit

vagonul nu se curbează

ca în celebra teorie a relativității

aici lucrurile sunt mult mai clare

spațiul acesta e doar pentru zece oameni

și nu are nicio legătură cu timpul…

Sub o boltă răsucită, între flori și frunze dese,

Se arată-n strai de aur o copilă de mirese,

Ochi de noapte, față albă, glas domol și tremurat,

Ce s-arată-n umbra serii ca un înger întrupat.

„Cine-i cel ce-n ceasul nopții mă așteaptă-n vechiul turn,

Printre vise destrămate și sub stelele ce apun?

Cine-și pierde al său suflet într-un cântec de-al meu dor,

Cine cheamă vântul nopții să-i vorbească despr-amor?”

Pe terasă-n strălucire, rezemat de marmur- albă,

Un tânăr cu ochii negri stă visând sub luna-naltă,

Fruntea-i rece e de gânduri, mâna-i tremură pe liră,

Căci durerea lui adoarme într-o rază ce respiră.

„Tu, al nopților lumină, stea pierdută-n depărtări,

Vino-n visul meu de gheață, lumină blândă pe cărări!

Mi-e privirea o oglindă în adâncul cărei mor

Raze stinse de speranță și petale de amor.

Nu te-ndepărta, rămâne-mi… e atât de lungă noaptea,

Că și timpul doarme-n umbre, legănând pe cer cetatea.”

Dar copila râde dulce și coboară lin pe scară,

Vântul îi sărută haina, valul lunii o-nconjoară.

Și pășește către dânsul, îi întinde o cunună,

„Iată, stelele pe ape ne așteaptă să ne spună

Că iubirea nu-i un vis, ci un cântec nesfârșit,

Că-ntr-un suflet ars de doruri, înflorește infinit.

De mă crezi, te du cu mine pe cărări ce nu s-au scris,

Unde lacrimile lumii nu se sting în paradis.

Dacă vrei să știi ce-i viața, să cunoști ce-nseamnă visul,

Ia-mi doar mâna… și ascultă, cum îți tremură abisul.”

Cât de blând e dorul serii, cât de cald e-al nopții glas,

Însă zorii vin grăbiți, stând la margine de ceas.

Se ridică vântul zilei, norii-ncearcă să alunge

Luna albă și tăcută ce cu raze ea străpunge.

Iar copila, lin ca visul, într-o rază se destramă,

Flori de tei cad peste ape, vântu-ncepe să dispară,

Iar băiatul, dus pe gânduri, ridicându-se încet,

Vede-n luntre doar o floare ce se pierde în regret.

Toată noaptea a fost vrajă, doar un cântec, doar un vis…

Unde e frumoasa albă? Unde-i luntrea din abis?”