În sat, acasă

Ce-i necunoscute,
Te-ai pierdut în gănduri ascunse?
Te gândești la ce-i mai rău,
Că nu vei ajunge la apogeu.

Te gandești la apusuri pierdute,
La acele iubiri trecute,
La amintiri spulberate
De cuvinte și sentimente îndurerate.

Ce te face să fii așa?
Nu vezi, e îngrijorată lumea!
Te privesc toți intrebător
Au vazut că nu e ceva trecător.

Spune-ți că va fi bine,
Căci asta nu înseamnă a te minți
Și gândește-te că mâine
Ai ocazia de a înflori.

Cu flori albe
M-am decorat să mă privesti
Să fiu unica,
Singura frumoasa ta.

Cu flori rozalii
Ca obrajii nostri plini de bucurii,
Stiind ca esti prostănac
Am venit să te împac.

Cu flori galbene
Vesele cum am fost noi,
Petale de abia răsărite,
Le-am cules și le-am adus să le vezi.

Cu flori albastre
Cu o tenta de nu mă uita
Am venit într-o seară la ușa ta,
Dar tu nu mi-ai mai spus: Nu pleca!

Cu florile înnegrite
Pline de durere si suspine,
Mi-ai amintit ce-i durerea
După ce ai distrus gradina mea.

Cu ultimele petale rămase,
Mi-am dat seama de tine,
Și ca nicio floare din lume
Nu te-ar fi convins să rămâi cu mine.

Am fost făcută din soare
să strălucesc cu neîncetare,
să orbesc a vieţii răutatea,
să fac mai călduroasă realitatea.
Îs trudită din pământ,
să nu uit de unde am început
a naturii veşnică mângâiere
ce am simţit-o fiind prunc.
Şi-s pupată de icoană
a mele-i credinţe surioară
îngrădită de rugăciuni,
cu a mele lumânări spun neputinciuni.
Îs atinsă de întuneric,
şade însetat în mine
tot aşteaptă lacom lacrimi,
dar secetă suspinele din mine.
Poate sunt clădita de nimic
şi-s doar un suflet rătăcit,
n-am gasit a inimii alinare
astept neîncetat încontinuare
a neştiinţei încetare.

Pentru că sunt terifiată.
De ce să mint? Mi-e frică de cum mă simt.
Mă gândesc la trecut, prezent și viitor
și că nu pot de fapt, înfrunta orice ocol.
Mă gândesc la copila de mine, ce cânta și vorbea în rime
ce se juca și gura nu-i mai tăcea.
Mă gândesc la papuși și cântece de copii
mă gândesc la ce nu mai pot trăi.
În prezent viitorul vine
și un tremur continuu mă tot ține,
ce să fac să fie acum bine?
Fug în sens invers, nu vreau să mă uit înainte
la ce poate că nu voi reusi,
la viitoarea eu
și că probabil niciodată nu mă voi mulțumi.

Ia-mă dragă mare
Du-mă cu valurile tale,
Du-mă în locuri de neuitat
Unde nimic nu merită ratat,
Unde soarele continuu răsare
Și frumosul nu dispare,
Unde primăvara e veșnică
Și iubirea e pașnică.
Te rog, du-mă departe
De speranțele deșarte,
De regretele adunate
Și durerile purtate.

Albastră ți-e înfățisarea
Și puternică îmi e chemarea
Să vin la tine neîncetat
Să uit de tot răul îmbrăcat.

Ia-mi tot ce mă apasă,
Tot ce înghit și nu mai pot trăi.
Mare iți e splendoarea
Și sufletul mi-l tot învii.

Am lăsat o foaie goală
mă tot așteaptă de astă-vară,
mă tot așteaptă să viu
pe cărarea ce încerc să o scriu.

E așa nerăbdătoare
eu parcă n-am chemare
sufletu-mi în pustiu
atunci când va fi... e deja prea târziu.

Și as face atât de multe
atâtea nenumârate putute
să o iau sub un copac
să-i destănui tot ce țin de un veac.

Iartă-mă speranță
caci prea greu mă pot porni
n am putere încă să ajung la tine,
dar mai stai înc-o zi.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Høstfølelse

Høsten har kommet, dekk hjertet mitt med noe

med skyggen av et tre eller bedre med skyggen din.

Jeg er redd jeg ikke vil se deg mer, noen ganger

at jeg vil vokse skarpe vinger opp til skyene,

at du vil gjemme deg i et fremmed øye,

og han skal lukke seg med et blad av malurt.

Og så nærmer jeg meg steinene og tier,

Jeg tar ordene og drukner dem i havet.

Jeg plystrer månen og stiger opp og forfalsker den

i en stor kjærlighet.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Eu amo chuva

Eu amo a chuva louca que ela quer

Cair, machucar, ser só ela

À mesa do mesmo salão enferrujado,

Quando ninguém pergunta a resposta recebida,

Eu quero que ela fique!

É um chamado obsessivo para compartilhar necessidades

Acima de tudo, deixe chover sobre nós,

Quando os granulados pesados se perdem

Eles voam no céu e caem rígidos

Louco e nu!

É a chuva nas janelas que cai estridente,

Sento-me sozinho na janela e ainda assim ausente

Quando ninguém pede uma referência ao olhar,

Não digo a ninguém, nem a mim mesmo, que espero

Um sol presente!

Grandes gotas de casamento borrifam forte

Camisa do noivo, Rei da Terra

Sente-se sozinho à mesa, case-se e vá embora,

Tomnático e pesado, levado pelos ventos,

Beijos forja!

Mesmo que esteja chovendo, é tranquilo

Com as gotas frias me chama para vir,

Acima de tudo, para me dizer o que ele quer,

Eu amo a chuva louca do jeito que é

Para acreditar no destino!

Curge adânc printre stânci tăcute,

Chiar și cu trecerea vremurilor,

Cu inima plină de istorii uitate.

Poartă pe spate negura veacurilor.

Prin sate cu nume de pe vremuri,

Împarte poveștile marinarilor.

Ca un ecou venit din timpuri domnești.

Răsună în poveștile bătrânilor.

Pădurea se uită cu privire oarbă, 

Salciile își pleacă fruntea în tăcere.

Ea trece foarte repede, în grabă,

Dar totul în jurul ei o recunoaște.

Aduse de ape, străine gânduri 

Se opresc uneori pe maluri.

Câte o barcă uitată în stufuri,

Este plimbată ușor de valuri.

Când răsare luna pe cer, la Dunăre se uită,

Chiar dacă este regina stelelor din noapte,

Admiră frumusețea râului, complet mirată,

Căci există asemenea priveliști binecuvântate.

Dunăre, regina fluviilor din lumea-ntreagă,

Cu Delta, un miracol al creației lui Dumnezeu,

Ce curge atât de frumos, minunăția propagă,

Duce frumusețea și noblețea la un alt apogeu.

    Ningea cu floare de salcâm, 
    Gălbuie nea pe caldarâm, 
    Pe arbori plini cu mici scântei, 
    Ce-s tămâiaţi cu iz de tei... 
    
    Ningea cu stele pe-nserat, 
    Pe cerul grav şi-ndurerat, 
    De cântul mierlei ce suspină, 
    În raza lunii fără vină...
    
    Ningea cu şoapte de cuvânt, 
    Dramatic, aşternute la pământ. 
    Văzduh înmiresmat cu poezii, 
    O noapte printre alte-atâtea mii…

Iarna așteaptă în final plecarea,

de a-și lua zăpezile

conservată într-o natură rece

evacuată în afara naturii,

rămas cu fiorul

prelins în lacrima uitării

strigătul dureros despărți

natura robită de iarna nemiloasă,

iarna  își spune ultimul cuvant de adio

Natura caștigă procesul de a revendica

primăvara.

Ninge timid peste munti si peste vai

Intro-o seara linistita,la sfarsit de saptamana

Pe ciment,firav se depune-un strat de lana,

Si ma uit adanc in ochii tai.

Prin parul tau se plimba fulgi caraghiosi,

Stele mici,purici albi galagiosi

La lumina stalului din parc.

,,Ingerul cu al sau arc”

Iti spun, ,,m-a tintit fara rusine

De doua ori in ambii ochi

Cand ma uitam adanc la tine”

Nu m-ai privit,nu mi-ai raspuns

In aceea clipa-nfierbantata de iarna.

Cand in bratele tale ma simteam primavara,

Tu te uitai la Luceafarul de sus.

Ninge timid pe geamul din apartament,

Si prin intuneric,camasa ti-o desfaci.

Si-mi trece un gand firav de lana:

,,Ma vrei,sau doar ma placi?”