Category: Poems about death
All author's poems: Ursa Andreea
Date of posting: 27 июля 2023
Added in favorites: 1
Views: 638
Poems in the same category
,,În vals cu moartea"
Stăteam pe-o piatră,pe vârful unei stânci,
Priveam trist cum soarele răsare.
Ziceam să sar având doar răni adânci
Și-o văd pe ea,pe fata dansatoare.
Vine grațios,îmi pare că zâmbește,
Și eu rămîn pe loc încremenit.
Iar chipul ei senin mă copleșește,
Mă uit la ea și stau nedumerit.
Vroiam de ea să mă apropii,
Să o întreb cum pot să o ajut.
Ea stă cuminte,de parcă-i fata popii,
Eu vreau să sar,nimic n-am de pierdut.
Ea zboară-ncet spre mine,de parcă e o pană,
Mă ia de mînă și mă invită la un ,,dans".
Cu toate că simțeam că e capcană,
Am început să ne rotim în vals.
O muzică din cer se revărsa cu jale,
Iar eu vedeam că dansul se sfârșește.
N-am observat cînd am zburat în vale,
Iar fata sus pe deal zâmbind privește.
Stau la pământ și râd ușor ironic,
Mă gândesc la dansul ăla fermecat.
La fata ceea cu un chip iconic,
Și înțeleg că viața mea s-a terminat.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Inima fugara
Ma uit la inima mea goală
In corpul meu fost’ feudală,
Nici soarele n-o poate incalzi,
Nici un chip frumos n-o poate inveseli.
Se uita si ea la mine,
Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,
Urlu dupa ea sa vina inapoi,
Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.
Soarele a apus,
Iar inima mea s-a dus.
Am ramas goala si neajutorată,
De parca nu eram asa odată.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Cinstit
Legată de mâini,
picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.
Cerul negru s-a făcut
stelele s-au spart de când
Trădare. Suflet al nimănui
Sabia dușmanului, peste mine a dat.
am fost rănită, dar
am uitat să mor.
Semnificația vieții mi-a dispărut
din vedere ca și din gând,
Voi rosti pe franceză ultima frază
Au revoir nu a fost rost să exist!
Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,
Mă evapor ca aerul,
ce trece mereu prin copaci și vânt.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 14.11.2024
,,În vals cu moartea"
Stăteam pe-o piatră,pe vârful unei stânci,
Priveam trist cum soarele răsare.
Ziceam să sar având doar răni adânci
Și-o văd pe ea,pe fata dansatoare.
Vine grațios,îmi pare că zâmbește,
Și eu rămîn pe loc încremenit.
Iar chipul ei senin mă copleșește,
Mă uit la ea și stau nedumerit.
Vroiam de ea să mă apropii,
Să o întreb cum pot să o ajut.
Ea stă cuminte,de parcă-i fata popii,
Eu vreau să sar,nimic n-am de pierdut.
Ea zboară-ncet spre mine,de parcă e o pană,
Mă ia de mînă și mă invită la un ,,dans".
Cu toate că simțeam că e capcană,
Am început să ne rotim în vals.
O muzică din cer se revărsa cu jale,
Iar eu vedeam că dansul se sfârșește.
N-am observat cînd am zburat în vale,
Iar fata sus pe deal zâmbind privește.
Stau la pământ și râd ușor ironic,
Mă gândesc la dansul ăla fermecat.
La fata ceea cu un chip iconic,
Și înțeleg că viața mea s-a terminat.
Omul și locul
L-a găsit întins, rece și vast,
Sub cerul greoi, ca o lespede sură.
Un pământ secătuit de glas,
În care viața doar putrezește și îndură.
A venit omul cu mâini de oțel,
Cu ochi înfometați de stăpânire,
A pus piroane în trupul fidel,
A săpat rănile firii în orbire.
A smuls rădăcina, a frânt răsăritul,
A suflat peste iarbă un vânt otrăvit,
A chemat slugile, a pus biruitul
Pe spate de oameni, pe suflet zdrobit.
Omul a venit cu rugă și spadă,
A spus că-i al lui, că va face dreptate.
A jurat pe pământ și pe cer să-l vadă
Cum îl sfințește… cu trupuri uitate.
Și-a ridicat ziduri, și-a strâns oștire,
A pus legea focului peste coline,
A scris pe pământ cu sânge și fire,
A sfințit locul… cu gloanțe străine.
A strigat sus, că-i voia divină,
Să curețe lutul de cei nechemați,
Dar pământul n-a vrut să-l încline,
Ci doar să îngroape pe cei sfărâmați.
A venit cu steag și cu mâna pe cruce,
Dar sub el pământul s-a umplut de strigoi.
A vrut să stăpânească, dar n-a știut duce
Decât moartea-n solzii uitării apoi.
A sfințit locul cu sânge și ură,
A scris legi în gloanțe și-n plâns de copii,
A lăsat munți de tăcere, păduri de cenușă,
Un cimitir fără cruci, fără zi.
Și când n-a rămas nici blestem, nici vânt,
Când nici umbra n-a vrut să mai fie,
Și-a chemat preotul, într-un gând frânt:
„Sfințește-mi pământul, dă-mi izbăvire.”
Dar locul tăcut, surd la cuvinte,
N-a mai primit, n-a mai iertat.
Omul s-a pus în genunchi înainte,
Însă pustia l-a îngropat.
Acum e liniște. O liniște grea,
În care doar vântul mai bate a moarte.
Omul sfințește… când nimic nu-i a sa,
Când doar preotul vine… să spele păcate.
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Inima fugara
Ma uit la inima mea goală
In corpul meu fost’ feudală,
Nici soarele n-o poate incalzi,
Nici un chip frumos n-o poate inveseli.
Se uita si ea la mine,
Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,
Urlu dupa ea sa vina inapoi,
Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.
Soarele a apus,
Iar inima mea s-a dus.
Am ramas goala si neajutorată,
De parca nu eram asa odată.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Cinstit
Legată de mâini,
picioarele pe nisipul fierbinte ca focul.
Cerul negru s-a făcut
stelele s-au spart de când
Trădare. Suflet al nimănui
Sabia dușmanului, peste mine a dat.
am fost rănită, dar
am uitat să mor.
Semnificația vieții mi-a dispărut
din vedere ca și din gând,
Voi rosti pe franceză ultima frază
Au revoir nu a fost rost să exist!
Nu pot să vă privesc cinstit în ochi,
Mă evapor ca aerul,
ce trece mereu prin copaci și vânt.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 14.11.2024
Other poems by the author
Mama
Doar o mamă poate ști
Cât îi sufletul de greu
Când îți lași casa și traiul,
Când amâni îmbrățișări
De la dragii copilași
Care nu au nici o vină,
Pentru-n astfel de necaz.
Din cauza unor lupi in piei de oi
Ne obligă-n fel și chip
Să fim slugi în țara noastră,
Să cerșim un trai mai bun.
Și când nu-ți rămâne
Nici o șansă de izbândă,
Pornești grăbit printre străini
Incercând să-ți stăpânești
Lacrimile împrăștiate
Intre granițele toate.
Câtă suferință-n lume
Pentru lăcomia unor lași !
Doar sufletul nostru știe
Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.
-U.A-
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
Gura lumii
Gura lumii-i cea mai proasta
Nu exista varsta pentru hoaşca
Chiar de tu nu vrei ,te baga-n cloanța ei
Isi ascute limba bine,sa te tina pana vine
Altu' care-i pica-n clevetire
Chiar de-i altu-n cloanța ei
Tu oricum,nu scapi de bârfire.
Cand crezi ca s-a saturat ,
Ori a inteles,ca-i un caz de agramat
Se victimizeaza si te acuza
Ca tot tu ,esti pricina acestui bal mascat!
Eh ,asta-i gura lumii...nu o poti opri.
-U.A-
Mos Nicolae
Bunule Mos Nicolae
Hai la mine in odaie
Tot anul am fost cuminte
Si astept cu nerabdare
Sa vezi ghetele,nu sunt murdare
Vreau sa pui in ele
Jucarii si caramele.
Suferinta
Am plâns,am suferit
Am creat şi am stricat
Imi pare rău,că am pierdut ani
Imi pare rău,că am crezut deşart!
Aştept timpul să vorbească,
Aştept gândul să poruncească.
lar tu să vezi, ce ai pierdut
O femeie te-a iubit la infinit..
A ajuns să te urască!
Fără vorbe,să vorbească!
Sufletul ii plânge amarul
Și copii plâng iubirea, care i-a creat
lar acum i-a distantat.
-U.A-
Romanie
Printre lacrimi scurse-n suflet
Astazi am plecat "in lume" .
Cu suspine si picioare moi ,
Am pasit in avion...
Am lasat copii-n urma
Pentru-n trai mai bun ,
Pentru ziua lor de maine .
Draga mama ,draga tata
Cand vedeam batrani-n porti
Plangand de mana cu ai lor nepoti ,
Nu credeam vreodata
Ca vom ajunge straini, pentru copiii noşti' .
Nici sa fim argati in tari straine
Nici sa traim pe viu,durerea despartirii
Doar din cauza "Leului" , Romaniei!
-U.A-
Ps: Mai bine sluga-n alta tara
Decat in genunchi in tara ta!
Mama
Doar o mamă poate ști
Cât îi sufletul de greu
Când îți lași casa și traiul,
Când amâni îmbrățișări
De la dragii copilași
Care nu au nici o vină,
Pentru-n astfel de necaz.
Din cauza unor lupi in piei de oi
Ne obligă-n fel și chip
Să fim slugi în țara noastră,
Să cerșim un trai mai bun.
Și când nu-ți rămâne
Nici o șansă de izbândă,
Pornești grăbit printre străini
Incercând să-ți stăpânești
Lacrimile împrăștiate
Intre granițele toate.
Câtă suferință-n lume
Pentru lăcomia unor lași !
Doar sufletul nostru știe
Mâhnirea și dorul,care nu se-alină.
-U.A-
Copilarie,viata
Dulce si firava viata.
Tine-ma mereu copil
Cum ma tinea,mama in brate .
Lasa-mi inocenta pura
Sa rasune-n asta lume.
Lasa-ma sa zburd,
Sa cant,sa joc voios,
Sa nu stiu greul din lume
Ce m-asteapta si pe mine.
-U.A-
Gura lumii
Gura lumii-i cea mai proasta
Nu exista varsta pentru hoaşca
Chiar de tu nu vrei ,te baga-n cloanța ei
Isi ascute limba bine,sa te tina pana vine
Altu' care-i pica-n clevetire
Chiar de-i altu-n cloanța ei
Tu oricum,nu scapi de bârfire.
Cand crezi ca s-a saturat ,
Ori a inteles,ca-i un caz de agramat
Se victimizeaza si te acuza
Ca tot tu ,esti pricina acestui bal mascat!
Eh ,asta-i gura lumii...nu o poti opri.
-U.A-
Mos Nicolae
Bunule Mos Nicolae
Hai la mine in odaie
Tot anul am fost cuminte
Si astept cu nerabdare
Sa vezi ghetele,nu sunt murdare
Vreau sa pui in ele
Jucarii si caramele.
Suferinta
Am plâns,am suferit
Am creat şi am stricat
Imi pare rău,că am pierdut ani
Imi pare rău,că am crezut deşart!
Aştept timpul să vorbească,
Aştept gândul să poruncească.
lar tu să vezi, ce ai pierdut
O femeie te-a iubit la infinit..
A ajuns să te urască!
Fără vorbe,să vorbească!
Sufletul ii plânge amarul
Și copii plâng iubirea, care i-a creat
lar acum i-a distantat.
-U.A-
Romanie
Printre lacrimi scurse-n suflet
Astazi am plecat "in lume" .
Cu suspine si picioare moi ,
Am pasit in avion...
Am lasat copii-n urma
Pentru-n trai mai bun ,
Pentru ziua lor de maine .
Draga mama ,draga tata
Cand vedeam batrani-n porti
Plangand de mana cu ai lor nepoti ,
Nu credeam vreodata
Ca vom ajunge straini, pentru copiii noşti' .
Nici sa fim argati in tari straine
Nici sa traim pe viu,durerea despartirii
Doar din cauza "Leului" , Romaniei!
-U.A-
Ps: Mai bine sluga-n alta tara
Decat in genunchi in tara ta!