SĂRUTUL MORȚII

    După mult prea multă vreme,
    Sufletul în mine-mi geme:
    Mi-am primit nota de plată,
    Pentru c-am murit odată.
    
    Și-am murit de-atâtea ori.
    Am murit din seară-n zori,
    Fiindcă din strămoși s-a zis:
    "Moartea-i somnul fără vis".
    
    Și-am să mor iarăși puțin,
    Somnul ăsta să-l termin,
    Am să mor, ca să înviu,
    Fiindcă altceva nu știu.
    
    Știu să mor în foc de pene,
    Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
    Din nou, pur, știu să renasc,
    Precum mugurul pe vreasc...

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

    "- Cine-i acolo?"
    "- Doar Luna ce-şi clăteşte 
    părul argintiu, în calmul 
    neatins, al primilor zori..."
    
    "- Ce vrei?"
    "- Să te desparţi de vise, 
    căci timpul nu te iartă,
    şi-s multe de făcut!..."
    
    "- Ca de exemplu?"
    "- Pădurea te aşteaptă, 
    şi vântul, a oprit să cadă, 
    în cinstea ta cascada!..."
    
    "- Nu-mi pasă!
    Voi să dorm!
    Doar visul îmi arată, 
    ce merită văzut!!!"
    
    "- Prea bine ! Cum ţi-e voia,
    aşa să se şi facă!
    Sărmane muritor!
    Ne-am înşelat de tine, 
    şi-acum ne pare rău!!!"
    
    "- Stai! Nu voi ziua!
    Eu noaptea o iubesc, 
    când pot să-ncalec vântul, 
    şi prin păduri să sbor... 
    în lac, la miez de noapte, 
    îmi place să înnot...
    Ştii bine, aceste lucruri, 
    eu le iubesc cum pot!"

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

    Din seminţele disperării mele, 
    Au răsărit copaci până la cer, 
    Cu fructe coapte-n mii de stele, 
    Ce strălucesc în plin mister... 
    
    Am plâns cu lacrimi crude, în zadar, 
    Îmbrăţişând copacii fără rădăcini, 
    Căci ei creşteau, iar eu n-aveam habar, 
    Într-ale cerului, înalte, verzi, grădini... 
    
    Şi toate acestea se-ntâmplară, 
    În cuta ochilor din care curge rouă, 
    Căci trandafirii înfloriţi aseară, 
    S-au ofilit în ziua asta nouă...

    Cum eşti TU, mă-ntreb uneori -
    Mult prea rar din păcate -
    Şi-mi răspund amuzat în sclipire de sori,
    De-amintirile multe uşor învoalate...
    
    Că TU-mi eşti lumina cernută de şoapte,
    Şi-ntuneric deplin peste zi, niciodată, 
    Hohot de plâns înstelat într-o noapte,
    Zor ivoriu peste steaua cea moartă...
    
    Cum eşti TU, nu-mă-ntreb ci doar ştiu:
    Că nu-mi eşti furtună ce bate-n pustiu,
    Nori plumburii nu se plâng peste toate,
    Sămânţă fertilă în fructele coapte...

Ceata isi impinge corpul in zare...

Mistica aratare 

acesti copaci ( oameni)fara frunze in care

salasluiesc seminte de iluzii.

...si-n primavara viitoare

vor fi in amintiri confuzii 

sau slabe licariri in lampa 

care ma -ntreaba sau ma cheama

...si- mi pari ca  esti actor la rampa

sau numai firav fir de iarba

...sau frunze povestind de toamna

ai fost iubirea vietii Doamna.

Dumnezeu.O, domnule.

Ești doar unul și veșnic,

Și unicul pe Pământ.

De ce nu-mi dai încă?

o șansă pentru a mai trăi?

Să-mi văd părinții,

Să-mi sărut copii? 

Soarele să-l îmbrățișez.

În lumina lunii să mă ivesc din nou,

Și poate incă odată,

Să mai iubesc.

Autor 🖤 Zamurca Alina🖤🖤

В долине гроз, где солнце нет,
Сияет последний лунный свет
В долине роз, где смерть пришла,
Вдруг поняла, что обречена

Нет смысла жить, куда-ж идти,
Ей надоело в этот миг
Падать в грязь, не видеть мир,
Дальше путь, уж не найти

С детсва я так ждала,
Принца на белом коне
Бесполезно года два,
Простаяла в этой темноте.

Целая история, с начало до конца,
Тупо было ждать, этого жеребца.
И вот конец историй, которого я нашла,
Петелька и дерево, мои навеки друзья.

Aud picăturile căzând,

E furtuna afară.

Dansez în ploaie,

Pe lângă apă,

Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.

Ce n-aș da, Doamne,

Să pot iubi din nou,

Dar golul din inimă

Mă distruge

Bucățică cu bucățică.

Lacrimile cad

În apa de ploaie.

Îmi aprind o țigară,

Gândurile prin cap suroaie.

Vremuri frumoase…

Fericită eram, îndrăgostită

De un băiat

Ce mă făcea să ard.

Râdeam, nu fumam,

Fericită eram.

O cutie de energii pozitive

Ce acum abia de mă mai ține.

Fumul se pierde prin ploaie,

Surâd, dar tot mă doare.

Mi-e dor de tine,

Inima mă înțeapă.

Inspir și expir fumul,

Ceva mă apasă.

Sunt pierdută…

În fiecare seară mă rog

Să fii bine, să fii iubit,

Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.

Încep să înnebunesc.

Nu pot dormi,

Nu pot râde.

Trecutul mă ajunge.

Mi-e dor de vremurile vechi

În care râsul era real.

Acum e doar o mască

Care mă ține departe de viață.

Furtuna începe mai tare,

Este 12 noaptea.

20 de apeluri ratate…

Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.

Nimeni nu mă observă.

Toți știu că fumez,

Toți mă judecă,

Dar nimeni nu înțelege

Că o să mă curăț cât mai repede.

La dracu!

Cineva vine.

E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.

E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.

Nu m-a rănit,

Dar ceva din el mă făcea să ard.

Eram fericită…

Ceva e ciudat.

Începe să se facă negru.

La naiba, doar nu se termină…

Am clipit, eram în viață.

Ploaia încă se aude.

Deschid ușor ochii…

Am avut iar o viziune.

Telefonul sună,

Toată lumea e îngrijorată.

Dar eu sunt atât de calmă.

Nu știu dacă o să trec peste,

Dacă o să mai pot iubi.

Nu îmi pot vedea viitorul,

Doar trecutul care trebuie dat uitării.

Telefonul încă sună.

Am terminat țigara.

Mai scot una.

Dar pentru prima dată

După mult timp,

Văd luna.

Era așa de luminoasă.

Prin picăturile de ploaie care o reflectau,

O lumină duioasă

Care o gheață rece îmi arătau.

Îmi aduce aminte de el.

Arată ca ea:

Atât de rece pe exterior,

Dar așa de cald pe interior.

La naiba, îmi fac rău singură.

Trebuie să-l uit.

Are pe altcineva,

E fericit.

Dar eu?

Eu nu mai exist.

Nu știu ce fac aici.

Părinții mă sună,

Prietena mea mă caută.

Acum un minut am văzut-o,

Era disperată.

Dar hanoracul negru

Mi-a acoperit fața.

Picăturile de apă cad de pe mine.

Ajung acasă.

Spre surprinderea mea,

Toată lumea panicată.

Era doar mama nervoasă.

Eram pedepsită iar,

Dar nu-mi pasă.

Făceam ce voiam.

Oricum nimeni nu mă înțelege.

Ce rost are să-i înțeleg,

Când ei mă tratează cu regret?

Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară

Care venea din cale afară.

Dar nimeni nu vorbea.

Știau că oricum nu mă pot opri,

Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.

Am adormit.

Coșmarul a apărut.

Cineva este cu mine în cameră.

Am un cuțit la gât.

Mă ridic.

Nimeni nu este aici.

Nu mai suport, îmi zic.

Este ora 4.

Toți dorm.

Ușa e încuiată.

Nu pot ieși să-mi văd de dor.

Am cheie de rezervă.

Îmi iau niște snackuri.

Mă uit la părinții mei dormind,

Apoi la prietena mea.

Planuri mari aveam,

Dar eu nu mai pot rezista.

Am lăsat un bilet pe masă.

Urma să fac ceva greșit.

Am luat o funie.

I-am lăsat prietenei mele un jurnal,

Să nu-mi plângă de milă.

Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.

O lacrimă a curs.

Am ieșit din casă.

În locul în care ne-am cunoscut,

M-am așezat pe o bancă.

În față era un copac,

Era copacul amintirilor,

Care urma să fie al morților.

Am legat funia,

Mi-am așezat capul.

Aveam un bilet în mână

Pentru iubitul meu,

Care era al alteia.

Lacrimi au început să curgă.

Nu puteam face asta.

Inima îmi bătea.

Îmi era frică.

Nimeni nu era,

Doar eu.

Până când din umbră cineva apărea.

Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.

Înspre mine venea,

Iar după am căzut.

M-am trezit la spital.

Cineva era lângă mine.

Nu era el, dar era prietena mea,

Care mă iubea.

Am început să plâng.

Inima mi s-a luminat.

Părinții mei nu erau.

Nu le păsa.

Dar în schimb era toată școala mea,

Toți speriați.

Am tresărit.

Nu-mi venea să cred

Ce vedeam în față.

O coadă imensă

Cu flori de viață.

Întunericul a dispărut.

Cei care trebuiau să fie au plecat.

Cei care din lumină făceau întuneric

M-au lăsat.

Le simțeam dorul,

Dar nu voiam să mă întorc.

Din umbra speriată a venit lumina încurajată.

Din negru tot e alb.

Aveam o viață normală.

Lumina a învins

În momentul din noaptea amară.

Nu știu cine m-a salvat,

Dar îl iubesc

Și-i voi mulțumi mereu.

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

iubește, numai aștepta

n-ai zece vieții și știi deja, 

nu ezita să îi vorbești 

spune-i omului că îl dorești.

o viață ai și nu o trăiești

stai mereu și te gândești.. 

la cum ar fi să faci ceva

de ce nu începi și vei vedea?