Katharsis în Infern

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,

Resortul intim de real se rupe,

Frânturi de imagini mă spulberă năvală,

Iar neantul încearcă să m-astupe.

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …

Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,

Iar ochii din orbite se alungă.

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,

Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,

E redus la iluzii, muşc discordanţa …

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,

Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,

Ce nu mai pot să-l memorez.

Gata … sunt înecat de relaxare,

Râd şi plâng totodată,

Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,

Îmi simt inima curată.

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,

Nu poate nimic să mă mai oprească,

Nu mai am formă, margini ori materie.

Sunt prizonierul umbrelor
născute din trecut
aștept să răsară soarele
deasupra amintirilor
iar când umbrele vor muri
voi evada
spre un vis așternut
pe oglinda
orbită de alb
dar s-a ivitt iar ziua
în urletul deșteptătorului
apa rece îmi dezmorţeşte simțurile
doar o urmă de moleșeală
mai dansează  odată cu trupul
atașat de gropile din asfalt
în indiferența șoferului
care pare să nu fi scăpat nici el
din închisoarea umbrelor.

O viață într-o clipă

De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .

E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?

Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.

Din același fum

de speranță

de care depindeam, firul

ce s-a rupt, pierzanie.

Cerul mi-e tată

iar Marea mi-e mamă-

până și necunoscutul mi-e cunoscut;

dar tu mi-ești marea de Abis întruchipat.

Coșmarul.

Iar cum rădăcina unei flori se ofilește

în pământu’ Străin-

așa și rădăcina mea

se stinge încetișor…

În abisul de măști.

De nu știam de Cutia Pandorei

de speranța fragilă;

Miracolele nu ar fi fost adevărate;

dar…Teroarea a sosit.

Neglijența firii omenești,

Indiferența ta, ucide

cu Aparențe parfumate

și esențe de Galben.

E vina mea, oare?

Să iubesc acest Dar, sau să îl urăsc?...

căci acum lumea e o tornadă

de Amintiri ce mă țin captiv

în ceea ce numesc eu: “Coșmar de vise lucide”.

De nu îți place sau n-ai vrea,

Conștiința nu te poate vedea, iar nici tu pe ea;

Nici de aproape, nici la o vorbă distanță.

Chiar de te-ai preface.

Rece, ca cimentul scărilor lungi.

ca Vântul vâjiind în ochi, urechi și minte

nu îți pot simți Căldura.

căci Fumul e mai cald decât Grija ta.

Ace de ceas oprite în amintirile disperate

De Iubire, Armonie

Iar tu n-ai ajuns la Timp;

Nici nu vei fi.

Adio.

Și tot ce îmi Doream

Era Iubirea ta necondiționată;

Dorință Eșuată a unui Copil

Ce ajunge la sejurul Bătrâneții.

Și stau și mă întreb…

Cine Ești?

Timpul ticăie,nu tace,

Doru-n poale toarce;

Anii picură în stoluri,

Mistuindu-se in goluri.

Stă oglinda pitulată,

Clipocind sub prelată,

Că nu voia bătrânul chip,

Să răsară din nisip.

Căci tinerețea bântuia.

În sufletul ce vremuia,

Moțăind din cicatrici 

Sub scântei de licurici.

Iar trupul veștejit 

De neputință copleșit,

Lâncezea in alinare

Cu durerea -n mădulare.

Valul spumegă suflarea,

Risipindu-i pulberea,

Căci cursului efemer 

E tot omul prizonier...

M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?

Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?

Plouă pe Lună
Tu-mi strigi de pe Terra
Nu-i strigăt ci șoaptă.
Atât de năprasnic
Eu, tu și noaptea
Mi-e frică să mor
Dacă tu nu ești moartea,
Eu știu ce-i amor
L-am văzut intr-o carte.
Plouă pe Lună
Oare ninge pe Marte?

Naiv bocesc al mele gânduri
La tine cer să mă gândesc,
Iar... chipul tău tomnatic
Din vise să mi-l amintesc,
Iar... vocea ta evlavioasă
S-o caut în al dragostei ecou,
Iar... să citesc acea scrisoare 
În care-mi scrii că-ți este dor

Chitara trist suspină
Al vieții melodie
Eu nu pircep această simfonie
Si mă ascund de o lume întreagă.
M-ași pierde în niște ochi sălbateci
Ce caută să mă înțeleagă