Cealaltă margine a clipei

Esti prizoniera marginilor albe,

Închisă-n rânduri verzi de primăvară

Când din tăceri răsar uitate salbe

Și muguri grei pe ramuri se coboară

Din fiecare mută imbrăţisare

Înfloresc secrete sub lumina lină

lar pasii tăi, pierduţi în asteptare

Se nasc din nou din propria lumină.

Dar dincolo de rime si de versuri

Când linistea din urmă se destramă

Iti regăsesti pierdutele întelesuri

Si sufletul la sine se recheamă.

O luptă s-a sfârsit fără învingători

Lăsăm în urmă tot ce ne-a durut,

Privim acum spre alte zări 

Acceptul cald e noul început.

Nu e tristete în acest adio

Ci doar o pace ce s-a asezat

Mergem pe drumuri diferite-acum,

Păstrând curat tot ce s-a întâmplat.

lubirea nu dispare, doar se schimbă

Devine un ecou îndepărtat

O pagină tradusă-n altă limbă

Un zbor frumos ce s-a eliberat.

Pe un taler pui lutul, pe celălalt stele,

Și pendulezi veșnic prin nopțile grele,

O parte e carne, suspin și pământ,

O parte e umbră, lumină și gând.

Cât cântărește o clipă de dor?

Dar pasul greoi al unui muritor?

Trecutul apasă cu pietre de moară,

În timp ce viitorul e fulg ce zboară.

Aici pui mândria, un munte de scrum,

Dincolo o iertare culeasă din drum.

Și cauți un punct de unire, un rost,

Între ce va să fie și tot ce a fost.

Un taler coboară când rănile dor,

Iar celălalt urcă spre cer, prea ușor,

Niciunul nu învinge, nu cade definitiv,

Ești drama din mijloc, un martor fictiv.

Iar acul balanței, în nemișcarea lui dreaptă,

E clipa de acum ce tăcută așteaptă

Să înțelegi că echilibrul sublim

E pragul în care și pierdem, și primim.

Nu lutul, nici steaua nu dețin adevărul,

Ci axul pe care își tremură firul

Întreaga existență purtată în piept

Să fii trecător, dar în duh înțelept.

Dincolo de nori și de pământ

Trupul devine pur cuvânt

Nu e plecare, ci-mplinire

0 trecere din lut în fire.

Cel ce-a coborât în mormânt

S-a ridicat dincolo de vânt.

Ne lasă dorul ca o scară

Să învăţăm cum se zboară.

Cerul nu-L ascunde, Îl arată

În sclipirea lumii de altădată

Omul privește mut spre zare 

Întelegând că moartea... moare.

Ești matca aspră ori cupa senină,

Ce dă fluxului sens și lumină.

Căci el e curentul, e forța ce bate,

Dar tu ești hotarul de demnitate.

De-i vasul șubred, cu margini de lut,

Tot ce e nobil va fi de pierdut;

Nu-l poți ține-n frâu prin plâns sau silință,

Cât timp în tine e doar neputință.

Întâi caută-ți rânduiala și harul,

Să știi unde-ncepe și unde-i hotarul,

Slefuiește-ți mintea, respectul, ținuta,

Să nu-ți mai fie tăcerea mută.

Abia când ești întreagă și dreaptă,

Lumea te vede, te simte, te-așteaptă.

Bărbatul se-așază în forma propusă,

Iar viața-i primită, nu doar impusă.

Căci nu prin forță vei modela visul,

Ci fiind tu însăți, curată, abisul

În care intră doar ce merită cuvântul,

Să-ți umple cupa și să-ți țină pământul.

Din vidul răsărit după ecou

O altă cale-ncepe să se-arate,

Privirea se îndreaptă spre nou

Lăsând în urmă pagini terminate.

Un pas timid deschide altă poartă

Trecutul este doar un sol fertil.

Pe valul vieții ce din nou ne poartă

Găsim un sens mai simplu si umil.

Speranta nu e oarbă, ci curată

Se naste caldă dintr-un vechi apus, 

Iar inima, de umbre vindecată

Priveste liberă doar înspre sus.

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Viața e un dar

Trăiește-o ca atare ,

Ajut-o să te urce

Nu să te coboare.

Îndeamn-o la voință

Îndeamn-o la răbdare

Și va străluci ca cea

Mai mândră floare!

Oh suflet drag,

Când încredere o să ai în mine ? 

Fară griji,

Sau vorbe de suspin 

Să mi te adresezi ...

Viață de hoinar caut

Liber să fiu

Aripile să mi le întind 

În pace să fiu. 

Nu ști cât mă rănesc

Ale tale vorbe

Frici ... sau neîncrederi,

Cât mă strâng în cușcă,

Într-o temniță întunecată

Prăfuită și rece 

Fară suflu mă lași

Mă doare să respir 

Să mi simt inima în piept

Cum mă sfășie 

Zi după zi, 

Ani după ani ....

Mă doare să stiu 

Că iar mă trezesc 

Și inima mi bate 

În aceeași neîncredere 

Cu care mereu mă privești.

Soare blând,

Ușor luminând,

Și razele zboară ,

Ca o comoară.

-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.