Albastru amar

Nu vreau să plec iubito, afară e urgie,
Cu-atâta ură ninge și-i ger cum nu gândești,
Că-n os se face țurțuri, orice celulă vie,
Mai strânge-mă în brațe puțin, să mă-ncălzești.

Te rog, nu face patul, azi nu mai merg la muncă
Și vreau prin așternuturi cu tine să mă pierd,
Decât să-nfrunt troiene ce norii mi le-aruncă,
Mai bine-mi las obrazul pe sân, să ți-l dezmierd.

Azi nu mai vreau să-mi pese și-am să deschid albumul
Cu vise înghețate, ce-n nopți prea reci le-adun
Și dintr-un vârf de munte, spre tine-am să-mi dau drumul,
Pe-o sanie lăptoasă, ca un copil nebun.

Cu mantia ei rece, bătrâna jună-primă,
Ar vrea să ne-nvelească, îmbrățișați și goi,
Ce face iarna asta, e pur și simplu crimă,
Să n-o lăsăm, iubito, să-nghețe ființa-n noi!

Caloriferul arde, Gerar este afară,
Mai adu un pled moale și pune de un ceai,
Să ningă pân' ne-astupă, la noi e primăvară,
Doar viața fără tine e-o iarnă-n luna mai.

Veniți de luați lumină
Cu sufletul curat,
Creștinii se închină,
Hristos a înviat!

Azi, grâul de neghină
Pe veci s-a separat
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!

Veniți de luați lumină
Și dați-o mai apoi,
Aprinsă s-o mențină,
La cei ce-s frați cu voi.

La cei ce în grădină
Speranțe și-au plantat!
Veniți de luați lumină,
Hristos a înviat!

Mariile suspină
Jelind pe Domnul Sfânt
Dar dată la o parte
E piatra de mormânt.

- Nu e aici, le spune
Un înger, n-ați aflat?
Duceți o veste-n lume,
Hristos a înviat!

Veniți de luați lumină
Și de vă bucurați
În liniște deplină,
De vestea ce-o aflați:

Azi, viața-n fața morții,
Prin El, a triumfat,
Veniți, de lumină,
Hristos a înviat!

Un clovn cândva se-ndrăgostise
De-o acrobată la trapez,
Frumoasă cum numai în vise
Sau în reviste poți să vezi.

Și ziua-i trece chinuită,
Iar noaptea-i trece fără somn,
Iubirea nemărturisită
Îl mistuia pe bietul clovn.

Căci nu găsea în el puterea
Să-i spună tot ce-avea de spus
Și-n gând îl bântuia părerea
Cum că țintește mult prea sus.

Dar ce să îi mărturisească
În preajma ei când se afla?
Abia-ndrăznea să o privească,
Să nu o supere cumva!

În noapte, în a sa cabină,
Întins pe pat, el se gândea,
Tot așteptând somnul să vină:
„Știu că nu poate fi a mea.

Sunt doar un clovn, nu îmi fac vise,
Nu îi prezint vreun interes.
Spre ea, sunt numai porți închise
La care bat fără succes.

Și pentru că mi-e dragă tare,
Nu-i cer... N-aștept să mă iubească
Dar dac-am să-i ofer o floare,
Poate-o voi face să zâmbească.

Un trandafir ca s-o răsfețe,
Un gest precum o mângâiere,
Pe care-n clipe de tristețe
Să-l țină minte cu plăcere”.

După aproape-o săptămână
De ezitări, cu pașii grei,
Porni c-un trandafir în mână
Timid, către cabina ei.

Bătu în ușă fără vlagă,
Picioarele îi tremurau,
Simțea în ființa lui întreagă
Emoții ce îl sufocau.

Lăsase teama să-l pătrundă
Și neîncrederea-l pișca,
Voia să fugă, să se-ascundă,
Dar nu se mai putea mișca.

Apoi, când din cabină-apare,
Ea să-nţeleagă nu putea,
Ce face acest clovn cu-o floare
În miez de zi la ușa sa?

Secundele-și urmară șirul,
Dar pentru el păreau un veac.
Zâmbind, i-ntinse trandafirul:
„E pentru tine. Eu te plac!”.

Pentru-o secundă uluită
De îndrăzneala clovnului,
Rămase locului țintită
Și enervată-i spuse lui:

„Mă mir că nu îți e rușine
Să-mi spui tu mie că mă placi,
Iar acest gest făcut de tine
Nu se cuvine să îl faci!”.

Dar el i-a spus: „Nu am pretenții,
Am vrut doar să te-nveselesc.
Am cele mai bune intenții,
Un simplu gest prietenesc”.

„Prieteni?”, zise-nfuriată,
„Noi doi prieteni? Mi-aduci flori,
Când noi în viața asta toată
Dac-am vorbit de două ori?

N-am fost și nu vom fi vreodată
Prieteni și nici altceva.
Și-acum, te rog să pleci îndată
Și să te-ntorci în lumea ta!

Nu-mi trebuie florile tale,
N-avem nimic de discutat
Și nu îmi mai ieși în cale,
Ești doar un clovn, un obsedat!”.

Aruncă floarea în țărână
Ca pe-un nimic de câțiva lei
Și fără alt cuvânt să spună,
Trânti cu ușa-n urma ei.

El se-aplecă să o ridice,
Petalele i-a scuturat,
Simțea în suflet mii de bice,
Ce îl loveau neîncetat.

Se-ntoarse trist, cu floarea-n mână,
Cu capu-n jos, al nimănui,
Simțea nevoia să rămână
Singur, cu gândurile lui.

Ajuns acasă, în cabină,
El căuta nelămurit
Să vadă unde-a fost de vină,
Să vadă unde a greșit.

„Atâtea chipuri fericite,
Atâtea zâmbete-am cules
Și câte-aplauze primite...
La urmă cu ce m-am ales?

Cu lacrimi grele curse-n mine
Pe-altarul zeului Amor,
Cu umilință și rușine,
Tratat ca pe-un răufăcător.

Ce loc să fie-acesta oare
Și în ce Univers ciudat,
Dacă oferi cuiva o floare,
E-un gest atât de condamnat?

În toată această-mpreunare
De vorbe mari și oameni mici,
Lipsit de orice apărare,
Mă simt ca un străin aici.

De ce să plâng? Cui folosește?
Încerc tristeții să-i rezist
Nimeni, oricum, nu se gândește
Cum că un clovn poate fi trist”.

Privindu-și chipul în oglindă,
Își spuse: „Masca mi-o iubesc!
Cât timp o port, n-au să se prindă,
Toți or să creadă că zâmbesc”.

Dar suferea-n tăcere clovnul...
Cu suflet greu și pustiit,
S-a-ntins pe pat sperând că somnul
Va șterge-acest coșmar trăit.

Deși-ncercase să nu plângă,
Câteva lacrimi i-au scăpat...
Dar ce sunt câteva pe lângă
Ce zâmbete a adunat?

De-un gând speranța își agață:
„De ce să simt că-s umilit?
În situația de față,
Nu eu sunt cel care-a greșit!

De stau să mă gândesc mai bine,
De ce să mă blamez atât?
De ce să simt că mi-e rușine?
Doar n-am făcut nimic urât!

Ba, dimpotrivă, să țin seama:
La început am fost fricos,
Dar mai apoi mi-am învins teama
Și am făcut un gest frumos!”.

Căzu-ntr-un somn fără de vise,
Sleit de tot și întristat...
Un clovn cândva se-ndrăgostise
De cine nu a meritat.

Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Un vânt de primăvară, zefir, a scuturat
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Din muguri, sălciile își împleteau verzi plete,
Căzute în cascadă pe malul dezghețat,
Ce renăștea bonom sub ploi de margarete,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

În zbor de fluturi, zâne, de bine îți urseau,
Ai primăverii soli, în verzi-gălbui costume
Pe frânghii de lumină, din soare coborau
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume.

De ți-a fost frig cumva, de plânsul nu-ți da pace
Când apele sfințite, divin te-au însemnat,
Al păpădiilor puf alb ca sa te-mbrace,
Un vânt de primăvară, zefir, l-a scuturat.

Ți-e numele de floare, dar mai degrabă spun
Că floarea s-a numit în cinstea ta, anume,
Privind cum strângi într-una, în sufletul tău bun,
Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume.

Petale de la tot ce-nseamnă floare-n lume,
Un vânt de primăvară, zefir, le-a scuturat,
Peste cristelnița-n care-ai primit un nume,
Iubito-n ziua-aceea, când tu te-ai botezat.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o floare care nu a fost nicicând udată.
E un pom ce-oferă roade cu un gust dumnezeiesc,
Dar care nu sunt culese și-n uitare putrezesc.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E ca o pășune verde, de gândaci contaminată
Nu hrănește și n-adapă decât hâdul parazit,
Cam acesta e tabloul unui suflet neiubit.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Greu rămâne cald și vesel într-o lume necurată.
Se căznește, și se-ncruntă, și se-nvolbură un pic
Ca să afle-apoi că, singur, nu poate schimba nimic.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată,
Este ca o brigantină pe o mare agitată
Când speranțele-s pierdute și când totul pare mort,
Doar vântul cald al credinței o aduce-ntreagă-n port.

Sufletul ce n-are parte de iubire niciodată
E un suflet cu o boală care greu va fi tratată
Nu-s remedii, nu-s pastile, nu se poate opera,
Nu-s transplanturi, doar alt suflet îl mai poate vindeca.

S-a dus un an cu rele, bune,
Am râs, am plâns și am iubit ,
Dar la sfârșitul lui pot spune
Că l-am trăit cum mi-am dorit.

Am fost corect față de mine,
Față de cei din jurul meu,
De-am făcut rău, de-am făcut bine,
Mă judecă doar Dumnezeu.

Am încercat ca-n orice faptă
Să fac un bine și s-ajut
Și-am tras din greu să nu-i las baltă
Pe cei ce-n mine au crezut.

Am strâns din dinți, am muncit bine
Și la o parte nu m-am dat
Și am fost mulțumit de mine
În tot ce am realizat.

Un strop din mine-am pus în toate,
Fără ca-n schimb s-aștept ceva
Și astăzi, când mă uit în spate,
Nu am nimic ce regreta.

Sunt mândru de-orice vorbă spusă,
Sunt mândru de-orice gest făcut,
De orice alinare-adusă
Cuiva total necunoscut,

Că am trăit cu demnitate,
Că n-am făcut vreun compromis,
Sunt mândru în totalitate
De orice vers care l-am scris.

Am făcut ce-am crezut că-i bine
Și inima-am știut s-ascult
Cu ce sunt eu nu mi-e rușine,
La anul o să fiu mai mult!

Gaia, O, tu zeu ce neîncetat

Suporţi a noastră vieţuire

Sub scoarţa ta ne ducem rostul

Trăind prezentul dezlegat

În mod pasiv precum un arc

Încordat şi pregătit

A lansa în timp şi spaţiu

O săgeată cu mesajul

Am fost şi noi atunci aici.

Aseară, când voi n-ați fost

Dintr-un vis vă veți trezi

Cu ecoul unui şuier

Precum o rază zgomotoasă

Prăbuşită în extaz.

Te rugăm pe tine Doamne

Ghidează a noastră omenire

Căci din legile lăsate

Toate au fost... încălcate

Iar poveţele sfătoase

Toate au fost... periculoase

De ce acum ne îndoim

De-a ta esenţa în divin

Ne târâm precum un şarpe

Rătăcind fără scăpare

În deşertul pustiit

Plin de oaze irosit

Şi când mori, tu zămisleşti

Un alt crez, într-un alt destin.

Tot ce atingem se ofileşte

Sfărâmam până şi miezul

Palempsistic de a trăi?

Odată, atunci când ne-ai creat

Aminteşte-ţi,

Pe loc, Tu ai regretat

Însă timpul e un năvod

Al căror ochiuri întâmplătoare

Te cuprind în mreaja lor

Tot şoptindu-ţi încetişor

Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea

Din

Mânia ta.

Astfel noi te-am renegat

Creând zei falşi

Al căror chip

Metamorfozat

Din Peste, Leu

Maimuţa, Om

Involuând toţi împreună

Tu cu noi

Noi fără tine

Oare în timp ce va urma?

Uitarea ta?

Tic-tac, tic-tac

Ceasul ce era odată semnal de atac

De când lumea si pământul

Este unicul în fața căruia oamenii tac.

Fiecare minut, secundă și oră

Dispar în anotimpuri de grindină și rouă

Oamenii martori la o mare dezolă

De-ar ști ei...

Că o clipă poate face cât nouă.

Prezentul suntem chiar noi,

Un suflet slab și o creație divină

Las timpul să se scurgă prin rimă

Golindu-mi inima de cerneală fină.

Tic-tac, tic-tac

O bătaie în piept urmată apoi de o liniște de veac...

Nu știu să strig
De ce?
Știu doar să plâng
cuvintele în mine se răsfrâng.

Nu știu să cer
De ce ?
Știu să-mi doresc frumosul
în tot și-n toate să-l iubesc.

Nu pot să văd
De ce?
Pot să privesc
lumina-n suflet s-o primesc.

Nu știu să plec
De ce?
Aș suferi încă o dată că rămân
și totuși sunt în mine
veșnicul stăpân.

Nu știu să iert
De ce?
E mult,prea mult că tolerez
convingerile mi le păstrez.

De ce?
Știu și pot și vreau
Alături de mine să m-așez
Îmbrățișându-mă cu drag…
Eu, niciodată nu m-am trădat.

Cu ființa subnutrită, încet, am tot chivernisit,
Cu picioarele-ngreunate, anevoios, am tot agonisit,
Cu spinarea grea de-o avuție amăgitoare,
Am încetat să mai caut o măreție înșelătoare.
Și totuși, tranșee adânci am lăsat în urma mea,
Săpate-n scop de apărare, împlinirea-mi să-mi păzească,
De-un fals profet al izbăvirii, gata să mă cotropească,
Care, cu înflăcărare, profitând de acalmie,
Șerpuiește printre șanțuri cu distinsa-i infamie,
Tânjind să-mi frângă venele fragile, să-mi subțieze esența vie.
Tactică străveche greu de suportat,
Când stomacu-mi urlă să-mi fac sufletul uitat.

Și-n zarva pământească de-un insistent agonizant,
Și-n liniștea spirituală de-un discret stupefiant,
Sufletul flămând l-am uitat — dar mai pot oare fi blamat?
Când, într-o zi, peste fortăreața-n care m-am baricadat,
Firavă, dar măiestuoasă, o cometă scindea văzduhul,
În divina-i inocență și-n albui nestemat, m-a zărit și-a așteptat,
Din înalta-i existență, cu modestie, permisiunea-mi căuta.
Onorat și rușinat de o astfel de cerință, cu privirea i-am îngăduit,
Moment în care, cu un zâmbet larg și diafan, m-a îmbrățișat,
Și, cu un „mulțumesc”, sufletul golaș mi-a îmbrăcat căldura ei...
Să fie oare adevărat? Încă sufletul-mi icnea? Poate fi resuscitat?

Acum realizez: am fost investitor de timp în acțiuni parazitare,
Devorat și risipit — câte comete-am lăsat să piară-n zare?
Simplu-a fost să fac un bine, fără eforturi colosale, doar cu-un strop de implicare.
Spune-mi, conștiință, ce te cuprinde mai blând decât înfăptuirea binelui?
„Când demonii-ți sfâșie ființa, salvarea-ți vine din zâmbetul aproapelui.”
Și din egoist materialist, hamster prins în roata visului capitalist,
În egoist sufletist am renăscut — fochist al inimii, hrănind cu vis focul altruist.

N-am să vânez o clipă mare, un moment de eroism,
Dar aleg, cu hotărâre, al sufletului nobil egoism.
Vă îndemn la egoism!