Străbunii – întoarcere la rădăcini

Pe mine sădind la tine-n pământ

Renasc din sămânța iubirii mai verde

Sub aripa inimii tale m-ascund

Ferit de arșița lumii inerte

Nu pot să-ți aduc o rază de stea

Căci soare ești tu s-aduci vieții zile

Și luna-i aprinsă de-o rază de-a ta

În noapte pictând cărare prin vise

De vrei să fi cerul pământului meu

Să mă împresori cu aer și apă

Storcându-mi din nori s-aprinzi curcubeu

Să-mi crească spre tine și floare și iarbă

Pe suflet tu aripi de-ai prinde să zbor

În umbra pașilor tăi să m-astâmperi

Pitită sub gene zâmbind să adorm

Zidită în mine te aflu oriunde

Tu unică floare de nu mă uita

Cu mine-ai fi zeul timpului veșnic

Toți demoni-nfrânți se vor apleca

În fața iubirii aprinse de-un înger

Plutum împinși de secundarul dezinvolt

Vâslind în orb către eternul anonim

Printr-o minune am ajuns ființe toți

Cărând în brațe astro-magicul destin

Contorsionând lucrează haosul vioi

Precum un vals Brownian plutind în cană

Azi este soare, mâine ploaie, poate nori

Ne învârtim zâmbind anost într-o capcană

Călătorind între etern și infinit

Bine și rău pare să fie-o hologramă

Depinde totul doar de ochiul ce-a privit

Căci perspectivele diferă-n lumea oarbă

Din locul strâmt ce se învârte plictisit

Centrul e soarele iar restu varietate

O simplă glumă despre spațiul mărginit

Ne e de-ajuns căci nu cuprindem realitate

Avem și timp, avem și Sud, avem și sus

Ne-am definit un ideal dintr-o himeră

La stânga-i dreapta-n antiteză descompus

Ne orientăm în relativa efemeră

Să ne jucăm cu sufletul puțin

Îi dăm să bea speranța visului otravă

Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin

Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă

Să ne jucăm cu strălucirile privind

Te-au săgetat creând o lume ireală

Orbit de stele cauți drumul bântuind

Ars de lumină te consumi ca o țigară

Să ne jucăm cu vorbe mute azvârlind

Un text formal într-o retorică banală

Cuvinte reci în propoziții chinuind

Ajunge gândul nerostit în călimară

Să ne jucăm cu amăgirile felin

Cuprinsă-n gheare jucăria e-n capcană

Deschise rănile întreabă de vaccin

Pare că dragostea e cea mai crudă boală

Să ne jucăm cu timpul vieții risipind

Orele arse de tristețe se destramă

Umbrite zilele  cedează asfințind

Scurtează drumul spre victoria finală

Să ne jucăm cu amintirile glumind

Să facem haz despre o dragoste amară

Lâsând să piară o ființă rătăcind

Periculos jocul de-a inima orfană

M-arunc în valuri de speranță

Înot pierdut prin amăgiri

Mă-neacă surdă circumstanță

Mințit de false străluciri

Întind cu oarbă cutezanță

Aripi de suflet copleșit

Lipsit de aer n-am portanță

Mințit de vânt m-am prăbușit

Găsesc clepsidrele-n ruină

Timpul curgând prin amintiri

Să mă transforme în rugină

Mințit de strâmbe ispitiri

Mă chiamă fapte în instanță

De judecată sunt mințit

Căzut din propria-mi balanță

M-am condamnat în rătăcit

Trăiesc îngust lipsit de nuanță

Culoarea-mi umblă risipit

În alb și negru am prestanță

Acoperind tot ce-am mințit

Rămân acut în discordanță

Găsind apus în răsărit

Adun tăcerea cu distanță

Scăzând din viață păcălit

În lung se-ntind oceane fermecate

Corăbii  au pornit către destin

Pe hartă au speranțe desenate

Urmează calea viselor plutind

Furtunile gonesc întunecate

În valuri piere urma de senin

Lovesc rostogolind cu realitate

Se năruie puțin câte puțin

Vâslind către hotarele uscate

Incert se rătăcesc în clandestin

Pe insule sfârșind dezintegrate

În haosul prezentului străin

Dorințele sfârșesc îngenuncheate

Cerând să intervină mâini divin

Rațiunile cedează afectate

Absența strălucește cabotin

Ființe se târăsc deteriorate

Misiunea de a fi pare un chin

Stingându-se pierduți de realitate

Un strop de ajutor ar fi vaccin

Prin valuri mai rămâne cine poate

Doar cei cu demnitate și senin

Împinși de echipaje implicate

Se luptă cu furtunile ce vin

Norocul e puțin când se împarte

E greu să nimerești paharul plin

Iar timpul nu suportă amânate

Speranța definește un destin

Visele stinse plecă-n zbor din realitate

Caută nopțile șoptind cuvinte vii

Umblă rănite ascunzând sinceritate

Lăsând tristețea înecându-se-n beții

Orele curg înșiruind secunde moarte

Ceasul zorește numărând zile pustii

Verile pleacă strămutându-se departe

Hâdă  tristețea scuturând zăpezi târzii

Soarele fuge aruncând lumini uscate

Orbește zările privirilor zglobii

Întunecând tote culorile pictate

Transformă purpura tristeții în stihii

Frunzele cad dezvăluind patimi speriate

Se-așează lespede vopsite ruginii

Astupă florile strivite și-ngropate

Plânge tristețea cu petale argintii

Palmele ard incendiind lacrimi semnate

Mângâie cerul amintirilor vâslind

Despică norii vălurind tăceri private

Întinde negura tristeții răscolid

Urmele dor mărturisind cărări voalate

Rănește zborul sub copite umilind

Strivite aripi ofilindu-se tăiate

Plutește liberă tristețea rătăcind

Unde ești tu, tată Gheoghe

Și-ai tăi cai voinici și murgi,

Unde ești tu, scumpă mamă

Și joiana, ce-aștepta s-o mulgi. 

Sunt venit...prin satul nostru

Pe la casa veche, părintească,

Nimeri nu-mi deschide poarta

Tabla casei, dă...să ruginească. 

Curtea-i câmp urât cu buruieni

Și lipsește câinele să-mi latre,

Ușile-s cu lacăt...bine ferecate

Iar ferestrele verandei...sparte. 

Nu vreau să pătrund în casă

Și dau un ocol prin prejurimi,

Gându-mi fuge spre copilarie

Și simt ochii...plini de lacrimi. 

Ies pe drumul ce mă-ndreaptă

Către locul, unde dorm părinții,

Lăcrimez și îmi șoptesc în gând

Nimeni, nu-i imun, în fața morții. 

Unde ați plecat făr ' a ne spune

Locul sau vreo adresă destinată,

Unde cu dor, mesaje să trimitem

Și să aflați...cei dragi v-așteaptă. 

Cu grijă-nchid poarta ce scârție

Privind încă odată la morminte,

Mă resemnez și vorbă-mi spun

Ești muritor și asta...ține minte!

   Doamne,le mulțumesc părinți   

    De prilejul sacrificilor 

     Cu care m-au acoperit   

      Dedesubtul acoperișului învechit 

   
      Oricât de mult îi necăjesc    
   
       Și cat de mult îi stânjenesc 

       Oferă-le lor o speranță

      De-ai izbăvi de-a mea greață 

      
       Căci reprezintă o comoară 

       Pe care o disprețuiam odinioară 

        Ce rareori mai sclipea

        Când încontinuu se ruginea 

       
        Că totul la-ndemână    
       
      S-a asigurat din a lor mâna 

      Când întotdeauna m-au răsfățat    
     
        Cu o intensă dragoste de neimaginat 

          Iar eu acum îi îmbolnăvesc 

          Cu gândurile ce înnebunesc 

          Din adâncul sufletului meu înnegrit 

          Care reflectă o primejdie de neînchipuit 
      
      

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Nu blstema că plânsul nostru-i mut,

Și lacrima de pe obraz ne doare

Speranța de unire iarăși moare.

Gând hain m-a tot înstrăinat ,

Dar graiul meu frumos de acasă 

Îl mai păstrez și acum în slovă arsă,

Și-n stema țării cea frumoasă.

În vechi hrisov poate vedea oricine

Că suntem frați măi dragă vecine.

Aruncă-ți frate ochii peste Prut

Te îmbrățișez și te sărut.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Bunico, mai vreau să te îmbrățișez

Măcar o dată până voi mai crește.

Zâmbetul tău radiant pe fața ta,

Vorbele blânde nu se găsesc nicăieri.

Doar goluri șterse în amintiri,

Oare să mai aud cântecul de leagăn

Și poveștile nespuse noapte de noapte,

Lucrurile spuse în pilde înțelepte?

Oare cât te mai poți juca?

Oare cât vei merge cu mine departe?

Oare cât mă vei mai mângâia?

Oare câte rugi îmi vei spune?

Singuri rămânem amândoi,

Seara, bucate noi pregătim.

Gusturi străvechi mai înfloresc,

Încă o dată au mai spus rugile din lacrimi.

În brațele tale mă simt acasă,

Chiar dacă departe de casa părintească.

Mai vorbesc un grai de limbă strămoșească,

Lumea se tot schimbă, dar ochii rămân cu timpul.

Să mă vadă sus, printre munți,

Iarăși murmură cuvintele de tristețe.

Lacrimi de apă lină lasă veselia,

M-ai văzut mai mult crescând.

Iar eu, acum, cu gând la stele,

Oare stai tu bine printre ele?

Oare mai zâmbești ca altă dată?

Oare te mai joci cu copiii stelelor ca înainte?

Și spune căldura sufletului rece

Că totuși bine în freamătul sinelui.

Mergi cu sfială ca râu schimbător de timp,

Pene ce îți scriu pașii ca de înger păzitor.

Și n-am uitat povestea celor 12 neclintiți,

O port ca o taină în minte.

Rezidă amintirile casei strămoșești,

Iacă, eu și-acu’ mai aștept un glas.

Uite că nu are cine să mă strige,

Nu are nimeni să mă mai dojenească.

Mi-ai lăsat comori neuitate,

Și acum citesc scrisorile cu sfială.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia