Acasă

O zi s-au stins. Din nou e seară, 

Și soarele pălise iară.

Din beznă stelele răsar 

Curate, ca de chihlimbar.

Din nou pe cer apare Luna, 

Schimbând pe astrul ce apune,

Și se reflectă-n apa vie,

Pe suprafața-i străvezie.

Micuț lăcaș, câtă putere ai

Asupra sufletului meu? Se știe oare?

În ochii mei ești ca un colț de Rai,

Unde nimic nu plânge și nu doare.

Două bucăți de piatră într-un pod

Unite sunt. Iar pe sub ele trece

Un mic pârâu din munți, cu apa rece,

Zăpezilor de sus le este rod.

Pe partea stângă în a ei splendoare

Pădurea verde se întinde, deasă.

Se duce mult și bine, până-n zare, 

Unde de colți stâncoși devine rasă.

Pe partea dreaptă este înflorita 

Câmpie, și aleea însorită.

Cu pomi micuți și flori înmiresmate,

Și grâul foșnitor, când vântul bate.

Da, acest simplu peisaj îmi este

Atât de drag, că n-aș putea-l descrie

Decât așa; prin poezii, prin versuri.

Acel mic pod va continua să-mi fie

Un adăpost tihnit pentru gândire,

Pentru visat, citit, pentru odihnă,

Un loc pentru a-mi alina privirea,

Simbolul meu al păcii și al tihnei.

Vreau să-mi petrec copilăria 

În umbra falnicii păduri.

Să scriu, să cânt despre iubire 

Și să citesc învățături.

Să-mi ud încălțămintea-n rouă,

S-alerg prin flori peste câmpii,

Și odihnindu-mă, la nouri 

Vreau să privesc pân' sunt copil.

S-ascult cum îmi șoptește râul 

Povești nespuse de demult,

Și vântul, învolburând grâul,

Închizând ochii să-l ascult.

O nouă zi se scaldă-n raze

Ce joacă-n cerul azuriu,

Fug peste solul argintiu

Și-n neaua albă scânteiază.

Trosnește aerul de ger,

La fel și arborii. Povara

De nea va cădea doar la primăvară,

Când soarele va străluci din cer.

Tril... Cântul unei păsări mici

Ce vrea-n zăpadă să se scalde,

Iar gerul-mi arde pe obraji...

O, amintiri atât de dragi, atât de calde!

Când vântul vuia,

Când lupii urlau, 

Ca prinși de torenți 

Când fulgii zburau,

Un om obosit

În codru ajuns

Căzu în genunchi,

Cu fața în sus.

Striga către ceruri

Din ultimi puteri:

"Eu n-am trebuință 

De-ai lumii averi,

Nu-mi trebuie slavă,

Nu vreau nici putere,

Ascultă deci, Doamne,

O ultimă vrere!

Copila mea este 

Bolnavă, și dacă 

Aici mi-voi da duhul,

Ca ea să nu zacă.

Ajut-o deci, Doamne,

Să fie scăpată,

Să fie în viață 

Și nevătămată!"

Iar timpul stătuse.

Tot codrul tăcuse.

Când luna cea albă 

Lumină dăduse 

Și lumină coaste 

De ani nerăpuse

Așa se făcuse, 

Precum se ceruse.

Orașul pare-a fi atât de mare

Eu, mică, ghemuită lângă vatră,

Când soarele aprinde primăvara 

În jungla lui noptatică de piatră.

Atunci când roua nu devine gheață,

Ci, tremurândă, se preface-n brumă,

Ca mai apoi, sfârșindu-și scurta viață 

Să zboare-n sus, la norii vagi de spumă.

Când ghiocei răsar de sub zăpadă,

Zvântând în cer miresme de bravură,

Ca gerul, de petale-mpuns, să cadă 

Și să-și sfărâme propria armură.

Când flori din zbor se-așează peste arbori,

Iar păsările, înflorind, le cântă,

Și gerurile luptă în zadar, ori

Se lasă pe zăpada cea înfrântă.

Multe amintiri,

le am in acea casa,

cand toata familia 

stateam la acea masa.

mii dor de el,

de рragul рarintesc,

cand ma duc acolo,

de familie imi aminesc.

mii dor de рainea mamei,

facuta la cuрtor,

tot cei in casa aia,

de tot imi este dor.

si vreau sati zic si tie,

sa рretuesti ce ai,

sa nu te rogi sa рleci,

cale inaрoi n-ai.

          -O  da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai

crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .

          -De unde știi tu ?

          -Se vedea în privirile  lor ,în atingerile  lor de mână ,în delicatețea  cu care îi mângâia părul

răsfirat  pe umerii ei .

          -Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,

să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?

          -Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când

ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici

când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare  în funcție de rolul pe care

îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,

de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.

          -Știu  că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce

frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .

          Îmi este greu să îmi amintrsc  prin câte a trecut  mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,

până a fost prea târziu .

          -Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .

          -Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...

           -Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi

asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.

Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea

să-și facă un rost...

          -Deci te-ai hotărât să rămâi aici?

          -Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă

Sunt bucuroasă  că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele

s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc

în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...

                                                                           Sfârșit

Parc-o vad si acum,
Intr-o negura a timpului,

Cum era, casa noastra de la tara.

Casuta noastra e ca o floare,
Straluceste mandra-n soare,
Iar la geamuri dansau grabite,
Flori si ganduri inflorite.

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Casă părintească leagăn îngeresc

acolo doi ochi dragi duios privesc

Casă părintească ești magnet divin

unde nu aș fi, la tine revin.

Casă părintească suflet de dor plin

când ajung la tine genunchii îmi înclin

Doar pe pragul tău liniștea îmi găsesc

casă părintească, veșnic te iubesc.

Casă părintească tu ești vocea mamei care,

și acum o aud cum ne strigă la mâncare

Casă părintească cu geamuri spre drum

de acolo am pornit în viață  om bun.

Casă părintească, cuibușor de rai

inima ta bate după cânt de nai

Aici fost-am educat în spirit creștin

Casă părintească locul meu divin.