Whisky
Whisky fin, din butoi vechi,
Licoare nobilă, fără perechi.
Un strop pe buze, foc în piept,
Taină ascunsă într-un concept.
Culoarea-i aur, miros de fum,
Parfumul cald te duce-n drum.
Pe mal de râu sau lângă foc,
E whisky-ul cel mai bun joc.
Din Scoția rece, povestea vine,
Istorie-n sticlă, ce-l ține bine.
Și fiecare strop ce curge lin,
E-un cântec vechi, sublim, divin.
Poems in the same category
SINGURĂTATE
Ador amurgul ce se lasă,
Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,
Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie
Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.
Te iubesc și vreau să te am alături
În nopțile reci aș vrea ca să te am;
Mi-ai fost mereu tot mai aproape
Deci, nu vreau ca să mai pleci.
Tot ce e în jur...este al meu,
De la pământ până la cer.
Vreau să fiu singură în nopțile senine
Iubită de întreaga lună plină.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Amintiri!
Încerc acum, să-mi amintesc,
De cum a fost, în alte timpuri,
Și cât de mult, mă regăsesc,
În aste timpuri, tare tulburi
Mai ieri, eram copil, desculț acasă,
Și ziua toată, alergam pe drum,
N-aveam timp, să stau la masă,
Iar colbul ridicat, părea un fum
Țin minte, cum cozi noi ne legam,
Făcute din cânepă, sau din haldani,
Și cum pe ulițe, în sat, fugeam,
Iar lumea ne spunea...nu fiți golani
Dimineața, fără pachet la școală,
Cu un ghiozdan, cam rupt, uzat,
Și foarte des, eram cu burta goală,
Dar cui să-i spui...sunt nemâncat
Acasă ajungând, luam ceva merindă,
Să-mi treacă foamea, și-apoi cu vaca,
Care mă astepta, în grajd, flămândă,
Pe vale să o duc și iarba, să o pască
Seara, program de învățat aveam,
Fără curent electric și, doar la lampă,
Iar mama insista, chiar de plângeam,
Spunând, învața de nu vrei să ramâi, la sapă
Și clasă, după clasă, deloc ușoare,
A-ntâia, pân' a opta, urmând liceul,
Și-apoi și studii multe, superioare,
Și culmea vieții, apoi a început greul
Cànd studiile toate, s-au terminat,
Eu în producție, m-am angajat,
Ca tânăr stagiar și, de belea am dat,
Că nu puteam transpune, ce-am învățat
Dar greu zilei, n-a fost dezamăgire,
Din contra, mai tare m-a ambiționat,
Și-am profesat, mulți ani cu dăruire,
Punând în practică, tot, ce-am acumulat
Nimic nu este greu, în viață,
Când pasiune pui, în tot ce faci,
Și când tu, nu îți pierzi, speranța,
Și cu dușmanul, știi cănd și cum,
să te..împaci!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Marie e ruga mea
Apostolii când au aflat,
In grabă sau adunat,
Să fie cu maica lui,
Maica Domnului.
Azi măicuța noastră sfântă,
Maica Domnului Iisus,
Sa înălțat astăzi la ceruri,
Ne veghează ea de sus.
Ea se arată mereu,
Vede cît este de greu,
Se roagă la Dumnezeu
Cu noi este tot mereu.
Măicuța eu te iubesc,
Totdeauna îți doresc
Să fi cu noi tot mereu,
Să te rogi la Dumnezeu.
Primește mă și pe mine,
La rugăciune cu tine,
Veci de veci mi-ai ajutat,
Mulțumescuti nencetat.
Întâi septembrie
Azi e o zi mare,
E o sărbătoare,
Întâi septembrie în prag
Ne întâmpină cu drag.
Profesorii și învățătorii
Ori de câte ori sunt fericiții
Sosind din nou la școală,
Ținându-ne morală...
Reunirea cu colegii,
Trăsnete de artificii,
Ajutor la orice temă,
Ne tot pune în dilemă.
01.09.2021
Other poems by the author
PUTEREA LUI DUMNEZEU
Trecut-au anii rând pe rând,
Eu nu știam că vine ceasu,
Căci mă luptam ades mergând
Spre insula durerii.
Acolo mângâie am aflat;
Iar durerea a trecut.
Dar fără să cârtesc
Așteptat-am eu vreau leac.
Nicicum,
Așa dintr-odată a trecut;
Iar eu atunci m-am bucurat
Și pe Domnu ' am lăudat.
Atunci atâta m-a-ntărit,
Iar El puterea Lui mi-a dat,
Ca să pot să fiu și eu la fel,
Când nimeni nu mă mângâia.
Nori
Cerul e înnourat.
După cum văzuserăm,
Și nori plutesc neîncetat,
Fără griji ce nu avuseră.
Aș dori să fiu și eu un nor.
Fără griji, probleme,
Însă sunt doar un muritor,
Ce își trăiește vremea.
Fiori reci
Fiorii reci ai primei iubiri
inca domina privirea
ce, stand fixa este cuprinsa de o umbra deasa
a amimtitilor uitate, a noptilor pierdute
a sperantelor inselate si visuri spulberate
privirea fixa, apasatoare, se inchide incet
in cercuri negre periferice
nu o vede, dar o simte
iubirea cea dulce, ce dorul ei aduce
Treizeci de universuri posibile
dar asta n a fost unul...
intr-unul sigur exista un eu
mai bucuros ca niciunul
Unde esti acum, speranta?
Unde te ascunzi acum, iubire?
Cine te-a amutit, vorba dulce?
Viata mea usor se duce...
Marciana felie de pepene roșu din care cineva a mușcat cu poftă, lăsând-o așa, îndințată, pe marginea mesei, să lumineze, cum ziceai, în surdină
vara – la asfințit,
ca un portal spre câteva speranțe
printre movilele de steril
noroc cu tinerețea
căreia îi dădeam târcoale
și ea, rostindu-ne pe litere,
ne urca sus, sus,
unde vântul care suflă strâmb nu ajungea
așa ne-am cunoscut, însă nu
știu cum ne vom despărți
Anonimul sinăian
Cuibar rotind de ape
Trasnește-n juru-mi pretutindeni.
Vuiește negrul nopți-n jur.
De zor și fără de contur
Lumina gri împingen-n pinteni.
Se-ntinde gros pe-ntreg pământul
Ca linoleum de catran,
Și zguduind acest cazan
Melasa grea o-nvarte vântul.
N-am aer dincolo de zid
Și am decis s-opresc furtuna
Aici.Acolo.Mi-e totuna,
Și-aleg ca ochii să-i deschid.
Timpul ce-a trecut
Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,
Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,
Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.
M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,
Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,
Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,
Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,
Și poate
Că am lăsat garda jos,
Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,
Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg
Apoi am grăbit pasul, am început să alerg
Eram tăcut,
Îmi lăsasem viitorul în trecut,
Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.
(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)