TRECEREA

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Am intrat în grădina nopții

ca într-o biserică fără lumânări.

Aerul mirosea a pământ zdrobit

și a frunze amare de măslin

Luna atărna deasupra lumii

ca o candelă aproape stinsă,

iar vântul trecea printre ramuri

cu glas de psalm întunecat.

Și L-am văzut pe hristos.

Singur.

Atât de singur,

încât tăcerea din jurul Lui

părea mai grea decât lumea.

Ucenicii dormeau rezemați de piatră,

cu fețele căzute în somnul trupului,

iar El veghea

ca un ultim sfeșnic aprins

la marginea întunericului.

M-am apropiat încet.

Atunci am simțit

cum noaptea întreagă tremura

de durerea rugăciunii Lui

Nu era doar rugăciune.

Era sângele iubirii

picurând peste țărâna omului.

Fiecare cuvânt urca spre cer

ca fumul unei tămâi sfâșâiate,

iar stelele păreau că ard

mai palid,

ca și cum întreg universul

asculta.

Și am înțeles:

Hristos nu Se ruga numai pentru El.

Se ruga pentru fiecare inimă

care avea să cadă,

să se teamă,

să-l uite

și apoi să-L caute din nou prin noapte.

Iar măslinii bătrâni,

negri sub lumina lunii,

stăteau împietriți

ca niște martori ai durerii dumnezeiești.

De atunci,

ori de câte ori vine noaptea peste sufletul meu,

aud încă rugăciunea aceea

curgând prin lume

ca un râu de lumină și iubire.

Luminile din stradă tremură

pe pereții camerei tale

ca niște gânduri care nu știu

unde să stea.

Afară, orașul merge înainte

în pași grăbiți

și mesaje netrimise.

Tu stai lângă fereastră,

respiri aerul care nu se repetă

și te întrebi dacă cineva,

undeva, privește la fel.

O mașină trece

îți reflectă pentru o secundă

propriul ritm

și te surprinde că ești viu.

Fereastra rămâne deschisă

nu ca o invitație

ci ca o promisiune tăcută

că lumea poate să aștepte.

Pădurea -catedrala verde a ființei mele -

mă primea odinioară

sub bolți de frunze vii,

unde tăcerea curgea adâncă și blândă

ca un psalm nerostit al pământului.

Acolo, sufletul meu era limpede,

ca izvorul ce-și știe rostul

fără a-l întreba.

Frunza, epitet al veșniciei,

tremura sub degete

ca o inimă tânără,

iar vântul, duhovnic rătăcitor,

îmi spovedea gândurile

în șoapte de mușchi și scoarță.

Luna - fecioară palidă a nopții -

își apleca fruntea de argint

peste somnul meu vegetal.

Astăzi orașul mă poartă străin,

ca pe o umbră dezrădăcinată.

Zidurile, reci ca niște sentințe,

mă strâng în geometria lor seacă,

iar cerul, tăiat în fragmente ostile,

pare un vis sfărâmat

între ferestrele oarbe.

Oamenii trec - frunze de fier -

fără miros, fără cântec,

cu priviri goale ca vitrinele nopții.

Singurătatea mea, aici,

nu mai e rodnică:

e un pustiu sonor

unde dorul urlă mut.

Și-atunci, pădure, 

mamă verde a începutului,

te port în mine ca pe o rană.

Sufletul meu, smuls din lut,

sângerează timp

și tânjește să cadă iar

la genunchii tăi umbriți,

unde tot ce moare

învață să devină veșnic.

Mă gândesc la al vieţii mers

Şi mă văd constrâns pe un drum,

Permanent să înaintez,

Fără să mă-ntorc nicicum.

Căci subit în urma mea,

Calea-mi se surpă, iar eu

Nu pot să mă-ntorc pe ea,

Ci înaintez mereu.

Iar când mă uit îndărăt,

La ce-a fost ca să privesc,

Din drumul parcurs nu văd

Decât doar ce-mi amintesc.

Şi-n timp ce-n spate-mi se cască

Al trecutului abis,

În faţă-mi stă să se nască

Noul drum ce mi-a fost scris.

Ce la orice pas ce-l fac,

Se-nfiripă sub picior,

Chiar în clipa-n care calc

Pe al meu rest de viitor.

Până când veni-va ceasul,

Ca drumul să ia sfârşit

Şi-n neant căzându-mi pasul,

Să mă pierd în infinit.

Deleted Deleted Deleted

Eram bătrân și stăteam la prag,
Cu mâinile-n genunchi, ca doi străini,
Când am văzut venind pe drum
Un tânăr drept, cu ochii plini.

Mergea cum mergeam odată eu,
Cu pas ușor, neatent la ani,
Și-n mersul lui am recunoscut
Greșelile mele tinerești, ca niște bani
Pierduți pe drum, fără socoteală.

S-a oprit în fața mea tăcut
Și m-a privit fără rușine.
— Nu mă mai ții minte? mi-a spus.
— Sunt tu, dar fără de mâine.

Avea în glas o nepăsare
Care m-a durut mai mult ca moartea,
Căci el credea în toate atunci,
Iar eu nu mai credeam nici noaptea.

L-am întrebat de ce-a venit,
Căci n-am nimic să-i mai dau;
Mi-a spus: Te iau de mână-napoi,
Că te-ai pierdut prea rău.

Și m-a apucat cu palma caldă,
Cum nu mai fusese de mult,
Și-n clipa-aceea am simțit
Cât timp mi-a fost de mult tăcut.

Am mers o vreme fără glas,
Pe drumul vechi, copilăresc;
El îmi arăta ce-am fost odat’
Și ce n-am știut să iubesc.

Mi-a spus de zilele pierdute,
De frica mea de a trăi,
De toate da-urile spuse prea târziu
Și de nu-urile grăbite, știi.

— Nu te judec, mi-a spus încet,
Te-am așteptat o viață-ntreagă.
Și-atunci am plâns ca un copil
Ce-și regăsește mama-n pragă.

Când am ajuns la margini de sat,
El s-a oprit și mi-a dat drumul:
— De-aici mergi singur, mi-a zis blând,
Eu nu pot trece tot drumul.

Și-n timp ce se-ntorcea ușor,
Am înțeles, fără cuvinte,
Că nu tinerețea m-a părăsit,
Eu am plecat prea mult din mine.

Acum stau iar la vechiul prag,
Dar nu mai sunt chiar singur, parcă:
Mă ține cineva de mână
Dintr-o vreme care nu pleacă.

Totu-i îi vechi și învechit

Toți în jur au-mbătrânit.

Ce am știut eu nou cândva

S-a pierdut pe undeva.

Si ce vechi cândva a fost

Acum nu-și mai are rost.

Am crescut eu pe aici

Cu prieteni și bunici.

Locul meu s-a ocupat,

Căci demult eu am plecat,

Dar pe voi - nu v-am uitat.

Blânda cea copilărie

Mândră floare de câmpie.

Pe aici ea s-a trecut

Si eu uite, n-am văzut.

Oameni buni ce m-au crescut,

Ce m-au învățat s-ascult,

Mulțumesc, vouă vă spun,

Pentru tot ce știu acum.

Pe alt drum eu am plecat

Si departe v-am lăsat,

Viață nouă am început,

Prieteni noi eu mi-am făcut

Sunt de acolo eu acum,

Nu mă mai întorc din drum.

Cale nouă ca din vis

Ea în larg mi sa deschis.

Fiecare-n drumu lui

Pe cărarea timpului.

Totu-i nou și înnoit

Viață nouă – bun venit!

Inima-mi pompează versuri

de aproape zece ani.

Gândurile se adună-n strofe

de apeoape zece ani.

Cu rima m-am certat demult,

dar mă iubesc în taină

cu figurile de stil

de aproape zece ani.

A fost secretul meu

amorul cu poezia

până acum,

când am curajul

să spun

ăsta-s eu!

(All rights reserved)

Who is that, on my school way?
He is giving me some magic ice.

Wait a bit, lemme get my hay.

What do you think of my magic ice?
It's how I get, good at everything
Usually, I'm bad at anything

Ooh-ooh-ooh

He's the captain, but I am the subaltern
I'm really glad that my folks make the hay
I still don't think I'll ever show them my ice

Who is that, on my school way?
He is giving me some magic ice.

Wait a bit, lemme get my hay.

What do you think of my magic ice?
It's how I get, good at everything
Usually, I'm bad at anything

Ooh-ooh-ooh

He's the captain, but I am the subaltern
I'm really glad that my folks make the hay
I still don't think I'll ever show them my ice