În latină

Ce straniu chip au zilele dintre noi,

Și, totuși, câte nopți ne sunt aproape!

Te simt cum îmi pătrunzi în vise și, apoi

Te risipești precum lumina-n noapte.

Când se frământă nori pe cerul greu,

Și-mi tremură sub pleoape stele-n zbor,

Mă-ntreb dacă mai sunt doar eu

Cu așa plin de tine... dor.

Se scurge timpul în ritmul lui,

Cu pasul său ce duce numai înainte,

Iar tu rămâi, în gându-mi visător 

Un chip neprețuit întipărit în minte.

Și-n lungul drum, de umbre împodobit,

Încă mai sper că-n lumea asta mare,

Nu am rămas un dor neîmplinit,

Ci doar o scurtă așteptare.

Prea e așa de albastru cerul,

prea ploaia e așa de udă,

prea îmi lipsești și mi se pare

distanța dintre noi prea absurdă.

Poate că nici nu te gândești la mine deloc

(probabil o faci, sunt doar dramatică),

prea aerul dimineților a învățat să te ascundă…

Vezi? Nici măcar nu ai observat că ți-am scris acum jumătate de secundă…

Prea îmi faci sistemul nervos să fie nervos

(de fapt cred că toate sistemele mele-s nervoase),

când îmi apari așa în minte iară și iară,

prea trebuie să mă prefac că nu te văd,

prea ești frumoasă din cale afară.

Încă o zi în care te iubesc în secret fără să știi ce simt,

(cred că ce simt e mai evident decât faptul că o piatră-i solidă)

dar oricum, ce dimineață revigorantă

să trăim în distanța asta stupidă 😩

Te-am visat, să-ți povestesc…

Se făcea că era vară și lumina se topea

Ca mierea pe umerii tăi goi,

Stăteam sub un copac care respira pe ascuns

Și ținea umbră doar pentru noi.

Pe lângă locul în care eram curgea o apă liniștită,

Un lac cu sclipiri ca ochii tăi adânci, albaștri,

În fundal, două rațe își spuneau lucruri mărunte,

Spărgând tăcerea într-un mac-mac ce ținea loc de fraze.

Erai întinsă pe o pătură cu roze palide,

Cu capul sprijinit pe-un morman de frunze,

Citeai absorbită dintr-un ziar cu poze,

Și ceva, deodată, a început să te amuze.

Și ca atunci când te mai surprind că fredonezi,

Mă întrebam la ce te gândești.

Eu stăteam cu capul în poala ta,

Iar palma ta îmi mângâia din când în când bărbia,

Te priveam și toată lumea mea

Învăța, fără explicații, ce înseamnă nemurirea.

Tu râdeai mai departe și nu știam de ce,

Zâmbetul tău mă dezarma pe loc,

Cu chipul tău de ploaie și de nea

Mi-ai spus, foarte serioasă, că ai furnici prin păr.

Te-aș fi ajutat să scapi de ele,

Dar mi-era teamă… atât de mult,

Să nu stric nimic din felul în care erai atunci,

Din felul în care zâmbeai și nu mai păreai de pe pământ.

Așa că am rămas cu capul în poala ta,

Privindu-te de parcă eu și furnicile

Am fi fost de aceeași parte, complici,

Și am lăsat clipa să se întâmple până la capăt,

Fără să ating nimic:

Te-am lăsat să lupți cu micii tăi „inamici”,

Nici nu știai cât de dragă îmi ești cu tot cu furnici,

Promițându-mi în gând cu resemnare,

Că la cat de frumoasă ești când zâmbești,

Nu o să te ajut nici data viitoare.

Până încăpățânatele
cuvinte se adună
într-o plină de dor înserare,
Mă gândeam să vorbim despre viitor
Ca de-o stare.

Ore, minute mirate
Ne țin astăzi departe,
Dar, spre deosebire de altele,
Ale noastre
Poartă contururi albastre.

Privirea lumii nu mă încântă,
Iar inima mea, bătând ușor,
Trimitea unde nesfârșite
Către tine, prințesă, pline de dor.

Dar să vorbim din nou de dor
Ca de-o stare în sine…
Mă hotărâsem ce să fac mai departe,
Aveam chiar și-un plan,
Dar acum… hmm…
Nu știu… m-am răzgândit…
Cred că am nevoie de puțină îndrumare…
(Doar de la tine.)

Știi că glumesc.
Orele, minutele poate că trec greu,
Dar tot ele mă îndeamnă
Să am răbdare
Și să-mi port dorul în suflet
Până la toamnă.

Tu știi că ești în sufletul meu

Chiar dacă 🐝 nu îți scriu mereu

Și chiar în acest moment…

Mi-am închis ochii și ți-am lăsat în treacăt un pupic obraznic în păr

Care face 🐝 cum face și fără 🐝 scăpare,

Ajunge pe buzele tale.

Sau hai să facem altceva mai bine,

Uită-te 🐝 acum pe fereastră anume,

Și dacă nu plouă…

Înseamnă 🐝 că ești cea mai iubită din lume.

Privește atent la ce forme au norii,

Dacă ninge, 🐝 dacă cerul a fost așa mereu,

Stai fără grijă, 🐝 nu am complotat cu vântul să te atingă,

Și să-ți fure un pupic pe care🐝 să îl port apoi 🐝 toată ziua în părul meu.

(ba da 😈)

Apropo, dacă pe parcursul poeziei

Ai văzut în loc  de lămâi, albine

Înseamnă clar că și ție

îți este dor de mine 😈

Te iubesc așa cum ești,

câmp de flori,

dictator 🐥,

contesă, prințesă,

cu bune, cu rele,

când dormi, când ești trează,

când plângi, când zâmbești,

când nu ești, când ești,

atunci și acum,

te iubesc

pentru cine ești tu.

Te iubesc când strălucești

ca un soare,

când ești elegantă ca o lună,

când ești alintată,

când puțin nebună.

Te iubesc când ești serioasă,

când dansezi,

când îți pui ochelarii,

când îi scoți,

te iubesc cât pentru toți.

Te iubesc când te simt

în pieptul meu cum te zbați,

și bați, și bați,

ca un puls,

și te încăpățânezi,

și ești culmea,

bați, bați atât de tare,

de mă tem uneori,

că o să te vadă lumea

și-o să mă acuze

că am furat de pe cer

o stea…

inimioara mea,

petrecăreață mică,

cu piciorușele probabil obosite,

de la atâta umblat,

înainte și înapoi,

mai ales că pentru un pas,

tu trebuie să faci doi...

te las să dormi,

și înainte ca privirea să ți se descompună,

îți trimit o avalanșă de pupici

de noapte bună!

Lipsesc eu oare undeva ?

Sunt căutat prin lume eu ? 

Se îngrijorează cineva ? 

De chinul și suspinul meu.

Mă-ntreb adesea ce să fac ? 

Singurătate s-o infring. 

Cum inimă să mi-o desfac ? 

Rugina grea din ea s-o string. 

Pamintul mă tot trage-n jos

Eu tind afară cu efort 

Iar el mă-nghite nemilos 

De parcă nu-s, de parcă-s mort

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Pe tine când printre fete te-am văzut,

Era în anotimpul toamnă, pe la-nceput,

Nu îmi explic de ce pe loc tu mi-ai plăcut,

Și cât de dulce-a fost al tău sărut

Îmi amintesc mereu, cum tu mi-ai spus,

Că ai venit la Iași să îți încerci norocul,

Și cât de mândra-i fost când lista s-a adus,

Cum ai sărit în sus și mai călcat cu tocul

Am tresărit simțind un pic de durere,

Ce mi-a trecut când tu mi te-ai scuzat,

Privirea ta suavă m-a lăsat fără repere,

Și instinctiv cu drag eu te-am îmbrățișat

Nu te-ai retras, ai acceptat a mea pornire,

Pe mână m-ai atins, eu iute m-am aprins,

Și-n mine-a năvalit un torent de iubire,

Mulțimile de mreje, puternic m-au încins

Ce a urmat a fost o lungă poveste,

Scrisă zi cu zi, fără punct în iubire,

Iar când în viață a apărut tristețe,

Nu am căzut, sperând în fericire

Vă spun acum că a fost la prima vedere,

O dragoste ce a rămas cu noi peste ani,

Din dăinuirea ei, noi ne-am extras putere,

Și i-am învins pe-acei ,,prieteni"...deveniți

dușmani!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut iubită,

Să fie misterioasă ca bolta infinită,

Să fie fascinantă precum o galaxie

Şi ca o constelaţie mirabilă să fie.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut vreodată,

Iubită mai frumoasă ca bolta înstelată,

Senină ca să fie ca cerul plin de stele

Şi caldă ca văpaia ce freamătă în ele.

Nu ştiu ca tine încă să fi avut vreo doamnă,

Să fie delicată ca bolta diafană,

Să aibă exuberanţa cometelor sprinţare

Şi faţa luminoasă ca razele de soare.

Surâsul să îi fie o stea ce nu apune,

Îmbrăţişarea tandră, a spaţiului genune,

Să aibă strălucire ca de Cassiopeie

Şi alb să-i fie sânul precum Calea Lactee.

Nu ştiu ca tine doamnă să fi avut femeie!

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

De ce ma tulburi iar 

Si ma cauți in zadar?..

Nu mi esti sortit ci interzis 

Esti gândul meu proscris. 

Vrei sa fiu a ta din nou 

Si te repeți ca un ecou 

Imi smulgi inima din piept 

Chiar de I tabu, nedrept. 

Cum sa ți mai dau crezare 

Când ce ai făcut mai doare 

Si mi ai lăsat un gust amar 

Înecat într-un pahar. 

Promiți stelele si luna 

Si ma strigi într-una 

Zici ca ti e dor nebun 

De ce tac și nu te sun. 

Nu ma zori,da mi un răgaz..

Nu m avânt in extaz 

Sa ma frig mi e teamă 

Resimțind aceiași dramă...