În latină

Se lasă încet seara peste gândurile mele,

Și port în suflet ceva ce abia aștept să-ți spun.

Dar, mai întâi, te întreb, înainte ca noaptea să se culce,

De ce norii arată ca niște bezele pufoase,

Și totuși nu plouă niciodată dulce?

În acest dans tăcut între lumini și umbre,

Mă întreb: dacă lumina ar dispărea,

Crezi ca umbrele din lumea lor

Întunecată, învăluită-n mister,

Ar mai avea puterea de-a exista?

Unde eram? Ah, da… încercam să-ți spun…

Dar mai am o întrebare, apoi gata,

Dacă vântul s-ar opri să mai bată,

Și s-ar așterne peste noi cu calm,

Crezi ca frunzele-ar mai dansa?

Acum chiar îți spun, deși poate ai știut mereu,

Că în tot acest joc cu întrebări prostești,

Te-am simțit astăzi mai mult ca niciodată,

Și în tot acest timp, nu știam cum să-ți spun de fapt,

Cat de mult îmi lipsești!

Am adormit cu gândul să-ți scriu,

Nici nu știu când m-am trezit,

Mă uit acum înspre cer puțin buimacă,

Și văd ca deja ai pictat o jumătate de răsărit.

Și mai văd și o stea, care se uită la un nor,

Și norul se uită la un fir de iarbă,

Și firul de iarbă se uită la un copac,

Și copacul se uită la soarele care te privește emoționat și declară că s-a îndrăgostit,

(Cât de drăguț)

Și mă uit și eu așa cu ochi angelici și plini de blândețe,

La toate câte te privesc, iubita mea floare.

Se apropie Paștele și ce prilej perfect să fim mai buni…

(În gândul meu sunt flori și curcubeie și multe, multe, multe modalități prin care să scap eficient de soare)

Nu ți-am mai scris de-atâta timp,

Dar te-am păstrat în fiecare apus,

Am luat albastru dintre stele

Și am scris pe cer ce nu ți-am spus.

Simți? De departe, ca-ntr-un vis,

Când mă agit, mă pierd în gând,

Cum te ating cu visul meu

Și te îmbrățișez profund.

Nu știu să-ți spun ce port în suflet,

Daaaar…

Gândește-te la luptele dintre daci și romani,

Te-ai gândit?

Așa simt când știu că iar vei fi departe,

Și că nu voi ști nimic despre tine aproximatiiiiv...

O sută de ani.

Însă știu că, de fiecare dată, îmi apari în vise,

Când mi se face dor,

Și sper ca în această sută de ani,

Să fiu un veșnic visător.

Îmi imaginez cum stai pe o parte,

Ochii tăi, obosiți, în întuneric nu se împotrivesc.

Noaptea te-nvăluie cu vise aparte,

În care călătorești fără să știi că eu te privesc.

Îți dau cu grijă părul deoparte,

Ca și cum ți-aș atinge chipul în gând,

Mă pierd în plinătatea pleoapelor tale frumoase,

Acolo unde liniștea e mai adâncă decât orice cuvânt.

Îți ating obrazul cu mâna mea stângace,

Căutând să simt esența lumii din care ai răsărit… cu grijă, să nu te trezesc

Și simt cum frumusețea ta răspândește un calm divin,

În timp ce eu mă pierd în tot ce ești.

Îmi îndrept privirea spre genele tale,

Ce te păzesc de întunericul de afară,

Fiecare detaliu subtil al feței tale mă fascinează,

Și te privesc așa… în neștire, ca și cum te-aș descoperi pentru prima oară.

Două fire de păr jucăușe îți dansează pe frunte,

Ca niște scântei rebele, obosite de odihna prea multă,

Dornice să te trezească-n jocul lor vesel… mă rog de ele să tacă,

Să pot să te privesc cat e noaptea de lungă.

Îmi opresc privirea la buzele tale în formă de semilună ,

Mă întreb la ce visezi și prin ce tărâmuri te plimbi,

În respirația noastră comună se împletește o șoaptă,

Și-aș vrea ca noaptea să rămână blocată în timp.

De-aș ști ce umbră te atinge,

Aș smulge-o iute din drumul ei,

Să pot să-ți pun în ochi lumină

Și-un strop de cer din ochii mei.

Tu nu ești singură în gânduri,

Știu, nu poți fi cu mine mereu,

Și ție ți-e greu uneori, știu bine…

Dar chiar dacă ești departe-n lume,

Tot ești cel mai aproape om de sufletul meu.

Te priveam azi… ești așa superbă,

Cum sufletul ți se-aprinde pe chip,

Ai un fel magic de-a răspândi lumină

Oricărui om, oricărui timp.

Tu ești tot dorul meu din lume,

În tine stele se joacă și strălucesc,

Iar dacă-n ochii tăi vine vreo umbră,

Să nu-ți faci griji, ca să îți treacă eu o s-o… iubesc.

După o zi lungă,

pe înserat,

te caut cu dor în gândurile mele.

Știu că ești pe undeva prin mine,

te ascunzi

ba prin inimă,

ba printre stele.

Te găsesc abia când te împiedici

de respirația mea,

de coaste,

de piele,

și cazi, foarte încet,

exact

în brațele mele.

Nu rămâi mult,

dar te strâng cu grijă,

ca și cum am încerca să umplem

toate îmbrățișările

care ne așteaptă încă

să se întâmple.

Vorbim despre nimic

și despre tot,

cu șoapte apropiate.

Îți mângâi obrazul

și privesc în ochii tăi

ca la un cer liniștit,

văzut de aproape.

Tu spui mai multe,

eu te ascult.

Nu răspund…

am buzele prea ocupate

să-ți lase,

pe nas,

pe urechi,

pe ochi,

pe gât,

mulți pupici,

pentru zilele

în care vei fi departe.

Te grăbești să pleci.

Te așteaptă o zi nouă,

o lume care te cheamă.

Și eu te las,

De parcă n-aș ști sigur

Că după ce pleci

O să te urmez

Călcând pe urmele

pe care le-ai lăsat în zăpadă.

Nu încerca să fugi de mine,

Nici să crezi că poți dispare precum măgarul învăluit de ceață,

A facut-o!

Căci frumusețea ta e vinovata aurie,

Ce a stârnit precum Oceanul tulburat de valurile-i nebune,

A mea turbată pasiune!

Ohhhh, vis ce poartă iluziile fericiri toate,

Te rog nu sugruma a mea iubire,

Tu îngerul dreptății,

Ai milă de supusul tău umil,

Ce te dorește nebunește,

Neștiind ce daruri să-ți aducă,

Ce vorbe dulci să-ți spună,

Sau cum să-ți dovedească că adevăruri sunt toate cele spuse....

Căci pentru tine eu sunt doar trubadurul unei ere demult apuse,

Dar astăzi mă jertfesc doar pentru tine!

(11 august 2023.H.S Vasilica dragostea mea)

Mă ducea și mă aducea de la școală,rătăceam adesea prin pădure

pe poteci cunoscute.Vorbea mult cu mine,dorind să mă pregătească

pentru următoarea lovitură care mă va încerca.În rugăciunele sale ,mai

cerea încă puțin timp.  

            Au trecut aproape șase ani și,în noua mea familie ,mă simțeam 

în siguranță.Cei care jurase cu mâna pe Biblie că vor avea grijă de mine

s-au ținut de cuvânt și au devenit părinții mei -m-au înfiat- și mi-au oferit

dragoste și îngrijire Căsuța albă și frumoasă ,ca într-o  carte ilustrată ,și-a 

găsit liniștea. Bunicul era mereu sfătos ,dornic să îmi  împărtășească  tot 

ce știa.Mă pregătea să accept ultima lui călătorie  ca pe ceva firesc.știind 

că rămân pe mâni bune.

             A plecat pe ultimul drum  tot într-o zi de primăvară,iar acum erau 

trei morminte unul lângă altul în cimitirul de pe coasta dealului lângă  pădure.

Mă opresc la fiecare vizită pentru a planta flori ,semn că nu i-am uitat.

Îmi împrospătez  memoria cu chipul celor dragi și plec ,dar nu doborâtă de du-

rere ca altădată,ci melanconică și șovăitoare.Anii au trecut ,iar uitarea nu se 

așterne doar o perdea ușoară se strecoară între cei vii și cei morți.

              În rugăciunele mele îi spun bunicului  meu că a fost nedrept când a 

fost anihilată prezența lui Dumnezeu în viața mea,dar eu cred că EL mi-a 

oferit  familia cea nouă ,care m-a primit mereu cu brațele deschise și nu a fost 

nevoie  să mă desrădăcinez  de locurile copilăriei mele.

               Nu sunt singură  pe lume!...

                        Sfârșit   

Iubita mea,

Ești lacrima din mare

Purtată de furtună în adâncuri

Ești bobul de nisip, zâmbind în soare

Și visul meu de dor

          adus de vânturi.

Iubita mea,

Ești vara cea fierbinte,

Și briza ce-mi alină sărutul sângeros

Esti cea nemuritoare,

Și totuși cea învinsă

De valurile mării, de-adâncul răcoros.

Iubita mea,

Ești noaptea cea mai lungă

Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,

Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea

Și lacrima din mare

         lovită de-un catarg.

Viorica E.

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

E dragostea poemul de amor

Ce dimineața poartă culoarea roșu aprins,

A sângelui și a soarelui strălucitoare amprentă,

Ce viața prevestește?

Mai are rost să viețuiești fără iubire,

Cea despre care se tot vorbește,

Ba că-i un dar,ba că-i blestem?

Dar cum poți cere fără să oferi,

Nu-i mult mai bine să iubești fără să ceri nimic în schimb,

Și totuși știind prea bine legea viețuirii,

Când dai, primești ori mai devreme ori mai târziu,

Chiar dacă trebuie s-astepți decenii de tăcere?

Iar oamenii de-s neputincioși,

Cel care niciodată nu te uită,

Cu siguranță este Dumnezeu...

Iubito ție îți scriu un scurt poem,

Ce-i presărat de întrebări,

Cu tainice răspunsuri uneori,

Ce vin prea greu sau chiar deloc...

Nu tu ești al iubirii mele infinit poem?

Nu eu sunt prizonierul tău pe veșnicie?

( 24 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Am găsit urma ta
în amintirile mele
ca pe niște piese
într-un domino
vocea ta
îmi bucură simțurile
în serile tărzii
peste sufletele noastre
atârnă o lume
care ne strivește
doar visele noastre
scapă spre un timp infinit