Poem

Pe masă o scrumieră, 

Arucand cu nervi acea tigară, 

Și dorul meu de tine te tot cheamă, 

Amețit de alcoolul amar,

Ți-am  zis că despre tine nu mai am niciun habar.

octombrie roşu,

Îmi aduc aminte ce pustiu e totul

oameni trişti,cu măşti pe chip,

nu se văd lacrimile ,stim că e doar de faţadă cu gust de amintiri.

Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:

Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.

Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.

Din ale tale greseli, din care iubirile uneori

"cu ochii treji"

Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile

Nefăcute cu tine, vorbind de el,

Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte

Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...

Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"

Care deseori se caută prin nopţile pierdute.

Ne-am revăzut în Mall, 

Puțin surprinsă de astfel,

Tu erai cu ea,fericit păreai, 

Eu cu al meu, care de drag mă săruta. 

În acel moment,n-am simțit un anti-regret, 

Eram ca o sticla de vin demisec,ce se  se lasă cu o picătură, nu știi dacă vrei să mai bei un pic,

Cand blândețea ta ce o așteptai, vine la pachet și c-un trecut zbuciumat,poate și cu o supa la plic. 

E-un fel de vii sau nu te mai aștept,

Dar dorul a pătruns și-n oase,

Nu știu, cum l-aș putea scoate,

Din acel trecut simt doar un miros de lemn putred,

M-am rupt de acolo,de momentele acelea, cu greu și nimic, m-am ridicat.

A pătruns acea dezamăgire, și acum sunt tot iubită, dar parcă rece ca zăpada. 

Adio bărbatul meu cu sufletul îngheţat,

Rămâi în filmul altei femei

eu am câştigat un rol parşiv,

tu n-ai câştigat decât nimic

Repetă filmul  cu o altă femeie

Căci eu am obosit de povestea spusă prea devreme.

Totuşi o întrebare aş mai avea...

De  ce mă simt atât de straină , acum în patul altcuiva?

Din zi în zi, mai strânși în noi,
Ne pleacă rând pe rând ai noștri — goi
de glas, de trup — dar plini de-un fel de foc
Ce nu mai are loc în niciun loc.

Spre stele drumul s-a tocit ușor,
De pași ce-au ars mai limpede ca dor,
I-am cunoscut — și, totuși, i-am pierdut,
Prea vii atunci, prea repede-n trecut.

Un început — și-un dor ce nu se stinge,
O rană mică-n care timpul plânge,
Și-n tot ce trece, tainic și exact,
Se strânge viața — simplu, într-un act.

Vom fi doar felul cum am locuit
În inimi — scurt, sau poate risipit,
Atât rămâne: urma de sub pas,
Nu cât am fost — ci cât în alții-am rămas.

E teroare pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Doar în case de creștini,

Astăzi se aprind lumini.

Focu-n sobă surd trosnește,

Marea taină îi unește,

Sus în colț, lângă icoană,

Arde-n candelă o rană,

Este rana lumii toată,

Rana sfântă, vindecată,

Azi, în ieslea de pe jos,

Prin nașterea lui Hristos.

Azi în noaptea de Crăciun,

Noaptea sufletului bun,

Sus în cer și aicea jos,

S-a născut Iisus Hristos!

Cântă-n rai îngeri duios,

Astăzi s-a născut Hristos,

Cântă cerul bucuria,

Astăzi s-a născut Mesia!

Însă aicea pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Numai la creștin în casă,

Pruncul stă cu ei la masă.

Nu mai ești binevenit,

Tu Iisuse, Tu Hristoase,

Omul te-a înlocuit,

Cu petreceri zgomotoase.

Stă bisericuța goală,

Nici afară nu mai ninge,

Sufletul e plin de boală,

Candela încet se stinge.

Cântă un colind nebun,

Azi, în seara de Crăciun,

Linu-i lin și iară lin...

Alungați-l pe creștin,

Linu-i lin și e frumos...

Alungați-L pe Hristos!

Încă un adio mi-e teamă că nasc,

Se zbate în cord pe-o arteră,

Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,

Doar carnea din mine mai speră.

Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,

Înot în obsesii și nervul mă roade,

Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,

Și murmur întruna cuvinte schiloade.

Mă împiedic de mine la fiece pas,

Și iar mă ridic, și iar mă aștept,

Vreau ca să strig dar nu mai am glas,

Și-o frică de mine m-apasă în piept.

Caut pământ cât mai departe de lume,

Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,

Copacii să strige în ecou al meu nume,

Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.

Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,

În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,

Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,

Adio, prieteni! Să nu mă treziți...

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lektionen om kuben

Et stykke sten er taget,

han hugger med en mejsel af blod,

skinner med Homers øje,

den er skrabet med stråler

indtil terningen kommer helt ud.

Derefter kysser de kuben utallige gange

med din mund, med andres mund

og især med spædbarnets mund.

Derefter tages en hammer

og pludselig smuldrer et hjørne af terningen.

Alle, men absolut alle vil sige:

- Hvilken perfekt terning, det ville have været

hvis den ikke havde haft et knækket hjørne!

Sămânță am fost și pui de om,

Deși m-aș fi dorit o floare,

Ori doar un simplu și infim atom,

Ce arde veșnic undeva în soare.

Mi-a fost sortit ca să dau roadă,

Pe-ai mei înspre lumini să îi îndrum,

Dar pentru corbi am fost firavă pradă,

Fiindcă am căzut la margine de drum.

Apoi, m-ai aruncat din nou în lume,

Și m-am pierdut trăind printre străini,

În loc stâncos și infectat de ciume,

Și m-am uscat, că n-aveam rădăcini.

Ca șansă ultimă întru a mea salvare,

M-am pustnicit printre creștini,

Dar m-am simțit precum o târâtoare,

Și sufocat am fost de tufe mari de spini.

Tu, nu mi-ai dat pământ Stăpâne,

Să mă înfig în el, să fi-ncolțit,

Și-n clipa ultimă ce îmi rămâne,

Te întreb smerit…De ce m-ai părăsit?

Eli, Eli, lama sabachthani ?

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

Irina Anghel, București, 2021.