O stare

Nu mai suflă vântu-n pânze,

Ci vâslesc mereu din greu,

Toamna dorm pe pat de frunze,

Învelit în curcubeu.

Norul umbră nu-mi mai face,

În răcoare mă visez,

Stau ca puiul în găoace,

Și aștept să eclozez.

În văzduhuri uliul țipă,

Se rotește vreme lungă,

Viața mi-o adun în pripă,

Moartea trebuie s-ajungă.

Se bat cuiele-n sicriu,

Numai ploaia mă mai plânge,

S-a făcut așa târziu...

Vântul suflă iar în pânze.

M-am temut mereu de clipit,

nu de întuneric —

ci de pierderea unei frânturi

pe care doar ochiul deschis

o poate purta mai departe.

Când clipești,

dispare o parte din lume.

Poate chiar chipul cuiva

care a existat doar o fracțiune

și n-a apucat să fie salvat.

E o moarte măruntă,

fiecare închidere de pleoapă.

Și dacă în acea clipă

cineva ți-a oferit tăcerea lui —

n-o vei mai regăsi.

Așa m-am învățat

să privesc fără sfârșit,

chiar dacă privirea doare,

chiar dacă lumina

îți sapă cearcăne în suflet.

Clipitul e o trădare subtilă.

O absență scurtă,

dar uneori suficientă

să pierzi mâna care te ținea

pe marginea căderii...

De-aceea, te privesc.

Fără pauze. Fără răgaz.

Fiindcă între noi

sunt doar câteva clipe

până la dezastru.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.

Prin tăcerea ce m-apasă,

Pacea-mi pare un război,

O lumină stinsă-n casă,

Un ecou pierdut în ploi.

Pasul meu rămâne-n urmă,

Și-mi înșeală dorul blând,

Un trecut întruna scurmă,

Căutând un nou pământ.

Și de-ar fi să-mi rup vecia,

Într-un zbor spre infinit,

Aș pătrunde-n galaxia, 

Unui suflet rătăcit.

Vântul iar îmi cântă ruga,

Pânza timpului se-ntinde,

Și-mpletesc din noapte fuga,

Spre ce taină mă cuprinde.

Curg pe cer rugini de gânduri,

Umbre tac, iar eu ascult,

Ochiul plânge rânduri, rânduri, 

Timpul stă să-i dea tribut.

Sufletul mi-l las pe ape,

Fără ancoră la mal,

În adâncuri se despoaie,

Fără glas, fără final.

Doar ecouri mi se-mplântă,

În sicriu de lemn uscat,

Și în pânza sfâșiată,

Suflu iar, ca altădat’.

Iar în vântul ce se-ncheagă, 

Se ridică un altar,

Și cenușa mea întreagă, 

Se risipă-n alt hotar.

O răutate sclipitoare afişezi,

Până şi umbra ţi-i bolnavă,

De atâta calm te enervezi,

Şi savurezi cotidian otravă.

A ta iubire ce-n imnuri o cântai,

Amestec de lacrimi şi ură a devenit,

Roşie de supărare apăreai,

Şi criticai profund tot ce-ai iubit.

Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,

Organizezi în cavouri serate,

Respingi mângâierile blânde,

Şi-accepţi provocări deochiate.

Cu-o şoaptă născută din scâncet,

Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,

Prin lacrima-ţi rimelată,

Te ştergi… dar rămâne o pată.

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Spre zborul tău dulce,

Florile cântă cu al lor destin,

Pe un lac, un nufăr duce

Zarea sufletului senin.

Plutește pe aripile norilor,

Spre drumul tău cristalin,

Ce plânge inima zorilor,

Fluierul al său lin.

— O, natură tăcută,

Ce plângi în visul meu,

Luminează-mi ziua cea trecută,

Lângă tine voi fi mereu.

Oglinda suferinței ce se topește,

Iar sufletul meu fin parcurge,

Spre steaua albă ce strălucește,

Izvorul albastru curge.

Într-o noapte albă de vis,

Ce pleacă sufletele-n univers,

Spre soarele de aur trimis,

Lacrimile tale s-au șters.

Un fior ce-mi cântă,

Cu lacrimile înghețate,

Spre un ocean ce se avântă,

Florile dezghețate.

Ziua e un suflet-dor,

Ce-mi bate inima tristă,

Și-mi răsare un fior,

Știind că undeva există.

Picături de stele,

Ce curg din cer

Și mă duc cu ele,

Cu sufletul sincer.

Ochii tăi de vis,

Ce-mi străpung inima,

Amorul tău nu ți l-am zis,

Ce-mi topește lacrima.

Stau pe un lac și sufăr,

Iar codrul își închide cerul lin,

Curgând picături de sânge pe nufăr,

Cu un destin senin.

Zilele zboară și curg,

În ochii tăi de cristal,

Ce pleacă spre amurg,

Spre razele fără egal.

Închide-ți ochii de petale,

Căci nu mai pot fără tine,

Spre o ramură de cristale,

Zboară în ceruri cu bine.

Mă pun la masă iar să scriu,

Sărmana foaie plânge,

Că-mi știe sufletul pustiu,

Și lacrima de sânge.

Condeiul vechi cu drag apuc,

Că-mi știe multe patimi,

În călimară-l introduc,

Și-n loc de tuș sunt lacrimi.

Lumina-n geam e astăzi pală,

Și masa-mi pare că suspină,

Mă uit pierdut la foaia goală,

Și nu știu cine e de vină...

Cuvântu-n gură mi se-ntoarce,

Tristețea murmură în șoapte,

În minte sunt împuns cu ace,

Și-n ochii mei se face noapte.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Sa am in palme Universul cu toată vraja sa,

Sa pot trai o veșnicie sau chiar sa pot zbura,

Să știi ,copile,toate-acestea nimic n-ar valora,

Și chiar mai mult,as vrea sa cada pe trupul meu o stea,

De-aș ști că pot schimba in zambet o lacrima de-a ta..