Păsările călătoare... nu mai vin

Amândoi am căzut într-o tăcere adâncă,

Ca doi naufragiați într-o mare de oglinzi,

Fiecare șoaptă era ca o lovitură în stâncă,

Ca o spovedanie continuă a doi suferinzi. 

Ne-am purtat dorința ca pe o haină ruptă,

Cu zdrențele sfâșiate de chin și uitare,

Am stat la un pas de prăpastia abruptă, 

Din negrul abis venind aceeași chemare. 

Am strâns urletu-n palme ca pe o rană,

Și-am tăcut, mistuiți de flăcări interne, 

Am lăsat la poartă două vieți de pomană, 

Dar timpul și praful peste ele se-așterne. 

În privirile plânse am adunat întuneric, 

Acum plouă de parcă cerul ne cere iertare, 

Sub noi, tot pământul devine mai sferic, 

Și plutim peste nori undeva lângă soare. 

Uscat de atâtea șiroaie de ploaie, 

Cerul din priviri mi-l întunec, 

Ascund soarele sub o șiră de paie, 

Prin întuneric încet să alunec. 

Galben și palid doar toamnă expir, 

Îmi zgârie pielea frunze arămii,

Stoluri de păsări pe boltă înșir,

Din brațele-mi albe se înalță stihii. 

Mutilat de fulgi de zăpadă, 

Injecții cu primăvară îmi fac,

Scot iarna din mine pe stradă, 

Și gheața în ploaie o prefac.

Urma de ieri o îngrop sub boabe de rouă, 

Lumina o storc până curge întuneric,

Orb desenez cu mâinile amândouă, 

Ploaia, toamna, zăpada și cerul feeric. 

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-e sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

E ceaţă, e frig, nu se vede,

Pământul e orb iar ceru-i pustiu,

Toamna înspre mine purcede,

Şi mă-mbracă în costum argintiu.

Plouă, doar plouă întruna,

Pasărea în cuib stă amorţită,

Iar eu îmbrăţişat sunt cu Luna,

Şi gândesc întomnat la iubită.

Coşuri de case încet  înviază,

Expiră un fum negricios,

E frig şi cred că-i amiază,

Căci toamna-mi pătrunde în os.

E ceaţă, e frig, nu e verde,

Soarele stă ascuns după nori,

Ochiul peste câmp mi se pierde,

Căutând disperat  nişte flori.

E urât, e pustiu, e tăcere,

Copacii spre pământ se apleacă,

Căci vântul începe să zbiere,

Iar Toamna a început să petreacă.

Hai vino afară să îţi spun poveşti,

Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,

Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?

De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?

Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,

Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,

Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,

Şi euforici să fugim de acasă.

Hai vino-n noapte să dormim sub stele,

Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,

Iar ochii tăi să lumineze peste ele,

Pe raza lunii romantic să dansăm.

Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,

A verde crud şi rouă întruna să miroşi,

De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,

De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?

După eoni

pe-o planetă

sub un soare

martoră

o floare

ea

el

Te iubesc iubindu-te Interminabil...!

Este refrenul ce ți-l cânt acum...

E timpul acestor nebunești iubiri,

Neîntâlnite ,îți spun,

Să nu crezi că te mint, îți jur!

Din lada ta de zestre am văzut,

Un pergament cu litere de aur,

Bătut cu pietre prețioase,

De marii meșteri antici egipteni,

Pe care era scris în relief

Te voi iubi mereu ca astăzi sau chiar acum,

O altfel de iubire ce-i pentru zei,

De negăsit printre săracii muritori,

Iubire interminabilă,fără sfârșit!

(28 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

În colbul vechi al lunii,

Ți-am scris o rugă mută,

Cu degetele umbrei,

Prin pielea ta de fum;

În tine curge timpul,

Ca moartea nevăzută,

Și-mi tremură genunchii,

Într-un extaz postum.

Tu nu mai ești femeie,

Ci rug aprins în mine,

O rană ce se-nchide,

Doar când o scriu în vers;

Iubirea noastră arde,

În ceruri clandestine,

Și Dumnezeu o iartă,

Primind-o-n univers.

Sub pleoapa ta deschisă,

Se stinge o plăcere,

Ca firul unui cântec,

Erupt din lira mea;

Pe tâmpla lumii cade,

O umbră efemeră,

Și ne cuprinde dorul,

Ca o ninsoare grea.

Și tot ce n-am rostit,

Se leagănă-n tăcere,

Ca pruncii ne-nviați,

În pântece de stea;

Ne va-ncerca o clipă,

Cu chip de înviere,

Și vom păși prin visul,

Ce nu se va sfărâma.

Rămânem în oglindă

Ca două firi în una,

Un strigăt suspendat,

Între pământ și rai...

Tu, flacără tăcută,

În inima mea coaptă,

Eu, umbra care moare,

La nunta-ți cu alai.

Și-n golul dintre lumi,

Ne vom preface-n rugă,

Ca două semne vechi,

În palma Celui Sfânt;

Nu va mai fi povestea,

Ci două umbre albe,

Ce-or șade nevăzute,

La capăt de mormânt.

Până încăpățânatele
cuvinte se adună
într-o plină de dor înserare,
Mă gândeam să vorbim despre viitor
Ca de-o stare.

Ore, minute mirate
Ne țin astăzi departe,
Dar, spre deosebire de altele,
Ale noastre
Poartă contururi albastre.

Privirea lumii nu mă încântă,
Iar inima mea, bătând ușor,
Trimitea unde nesfârșite
Către tine, prințesă, pline de dor.

Dar să vorbim din nou de dor
Ca de-o stare în sine…
Mă hotărâsem ce să fac mai departe,
Aveam chiar și-un plan,
Dar acum… hmm…
Nu știu… m-am răzgândit…
Cred că am nevoie de puțină îndrumare…
(Doar de la tine.)

Știi că glumesc.
Orele, minutele poate că trec greu,
Dar tot ele mă îndeamnă
Să am răbdare
Și să-mi port dorul în suflet
Până la toamnă.

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Nostaljiyi unutun!

Kardelenlerin arasındaki kar gözyaşı

Her zaman bir amacı vardır

Geçen kışın bir yankısı bu,

Artık kayıp bir rüyayı uyandırmayan şey.

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun

geçmiş zaman,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Eski bir aşk anılar bırakır,

Ama aynı zamanda yeni aşklara da yol açar.

Güneş bazen gülümseyerek görünür.

Nostaljiyi unutun,

Onun hakkında konuşma

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Nostaljiyi unutun,

Geçmiş bir konu,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun,

Onun hakkında konuşma

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Ve mavi gözlerden

Gözyaşını sil!

Nostaljiyi unutun,

Artık daha fazla göz yaşı yok!

Her zaman şarkı söyle

Senin baharın!

Nostaljiyi unutun

geçmiş zaman,

Sevinç söyle

Tanıştığımız.

Nostaljiyi unutun!

Și dacă prin neșansă,

Într-o zi oarecare,

Viața ne vine-n cale,

Noi rămânând străini,

Atunci măcar am știi,

Și nu din întâmplare,

Că noaptea, fiecare,

Privim același cer

Și-același clar de lună

Care ne încunună,

Ne leagă în albastrul

Zenitului etern.

Și-aici am să petrecem

Nunta cea mult vestită,

Noi, cu viața finită,

Și muritori de fel,

De totuși pe pământ

N-am găsi leac de gând,

De gândul celuilalt,

De dorul prea înalt,

Iar cerul ne-ar rămâne

Singura călăuză

Care-n final s-auză

Dorința mult apusă...