Acolo nimic nu se sfârșește

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Ca aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având o primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

Din trupul nopții smulg întunecimi,

Și le înfig în mine, rând pe rând,

Să sting lumina moștenită din străbuni,

Să prindă formă golul ce-l frământ.

Simt adevărul ca o fiară care vine,

Să-și roadă-n colți hotarele de carne,

Și fiecare clipă jertfită pentru Tine,

În clipe apocaliptice să le întoarne.

Îți simt absența ca pe-o iarnă grea,

Ce-mi umple golul dintre coaste,

Și respir rar, de teamă să nu dea

Pe-afară tot ce Eva recunoaște:

Ce rai, ce măr, ce șarpe au scornit?

Mai bine rămânea pământul de haram,

Și-n tot ce-a spus, și cât a pătimit,

Încep să-i dau dreptate lui Adam.

Am iubit-o atât de mult,

încât, într-o zi,

mi-am pus capul pe pieptul ei

doar ca să aud dacă inima mea

bate și acolo.

Nu ne-am certat.

Ne-am desprins.

Ca două frunze care cad din același copac,

dar vântul le duce în sensuri opuse.

N-am păstrat nimic —

nici o fotografie, nici un cuvânt.

Doar felul în care, uneori,

mă trezesc noaptea

și întind mâna spre locul unde nu mai e.

Fără o mână de paie sub ciolane,

Fără un codru de pâine,

Citesc cărţi medicale,

Să-mi tratez boala de mâine.

Macin în trup o durere bălaie,

Mă arunc la picioarele morţii,

Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,

Lăsându-mă la învoiala sorţii.

Plâng îngropat până la gât în omăt,

Lacrimile în ţurţuri lucesc,

Mestec durere şi parcă mă îmbăt,

Lângă troiene călăii zâmbesc.

Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,

E bocnă şi inima-n piept,

Moartea din nou încerc să o chem,

Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.

Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,

Croncăne ciori spânzurate-n copac,

Gerul de faţă crâncen mă muşcă,

Lângă mine râde un drac.

Mă simt sfărâmat ca o piatră,

De dejecţii umane schilodit,

Uitat de mamă, de tată,

Iar de moarte din nou părăsit.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

Geroasele ierni de sub pleoape, 

Îmi leagănă somnul pe-ascuns, 

Și mâna îmi curge agale pe clape, 

Cu ochii înghețați în ultimul plâns.

În noi se desparte o mare,

Cu valuri de dans și de cânt, 

Și ultima dulce chemare, 

Se pierde-n rafale de vânt. 

Cuvintele sunt reci ca un sloi, 

Ca frunza ce nu mai revine,

Și golul rămas dintre noi, 

Îl umple tăcerea de sine.

Revine aceeași liniște mare,

Ca piatra înfiptă sub ape,

Ne spune că tot ce ne doare, 

E semn că mai suntem aproape.

Prin vene mai curge un dor, 

În care speranța-i cuprinsă,

Ca umbra lăsată de-un nor, 

Peste-o iubire încă aprinsă.

Și poate că nu-i rătăcire,

Ci cercul ce-n sine se strânge,

Iar tot ce-am numit despărțire, 

E locul în care se plânge.

Când ultimul ceas va tăcea, 

Și-n noi va rămâne doar firea,

Vom ști că durerea era, 

Felul prin care trăiește iubirea.

De ce este ființa înzestrată cu simțire

Și orice sentiment care se destăinuie,

Fiorul recunoscut cu drag ne învăluie

Dând inimii aplombul de însuflețire?

Sufletul ce-n spirit mareu se regăsește,

Dorind ca din Univers să primească

Semnul ca soarta să-l îndeplinească,

Și speranța că la tine iubirea poposește.

Iubirea, unii o percep ca pe un talisman,

O amuletă frumoasă care să poarte noroc.

Mulți o cred obiect luat de la un iarmaroc

Și de aceea-n viață nu mai ajung la liman.

Poeții i-au dedicat minunatele versuri,

Pictorii au dezvăluit-o în culori aprinse,

Compozitorii i-au dăruit note necuprinse

Iar scriitorii înalte filozofice înscrisuri.

Să îmbrățișăm acest sentiment de iubire,

Ce-n viață sufletu-l hrănește cu bucurie

Dăruindu-i ca pe un talger, tipsia aurie

Creând ființei atmosfera de împodobire.

În geamul din odaia mea

seară de seară îmi luminează 

un felinar, care zâmbea

și îmi șoptește că veghează

făptura mea în pat întinsă

și de lumina sa cuprinsă.

Un felinar, un ochi de seară

ce peste corpul meu coboară 

o rază blândă de lumină 

ce la conturul meu se înclină

Iar eu precum floarea de glastră

îl aștept cu drag la fereastră .

Tu picătura luminoasa

de ce-ai ales să-mi bați în casă

și m-ai făcut să te îndrăgesc

atunci când noaptea mă iubesc

sub picăturile tale de lumină

când mă alint ca o felină.

Că mi-e timpul un prieten cu două tăișuri

și mă încred în el, deși nimeni altcineva nu-l crede cu adevărat,

decât dacă a adormit buimac în tufișuri,

pe când era mort de beat.

Mereu se spune că timpul le rezolvă pe toate,

dar eu cred că, de fapt, timpul doar trece…

Și câte din lume, care au fost și sunt importante,

n-au rămas fără viață în timpul rece?

Sunt supărată pe mine că timpul se duce

și te absoarbe câte puțin în el, zi după zi,

și nu pot să-i fac nimic decât să-mi spun

că așa e felul lui de a fi…

Nu știu cum ceva care nici nu poate fi văzut

poate să-mi pună în suflet cel mai urât anotimp

peste câmpul de flori de primăvară

prin care te plimbi…

Frumos ghiocel, tu să nu rămâi în timp.

Poate vorbesc în parabole,

Poate par sculptor de tăceri

Sau profet fără scripturi,

Dar când te cuprind în brațe

Dumnezeu coboară atât de firesc

Încât nici îngerii nu se mai miră.

Vine ca și cum ar intra în propria Lui casă

și ar spune doar:

„Așa se scrie Raiul:

în doi, fără martori.”

Nu ți-am promis cerul

Doar l-am tras mai aproape.

L-am făcut să stea.

Și dacă vreodată te vei rătăci în lumină,

Eu voi fi umbra ta

Nu ca o fugă, ci ca o ancoră,

ca o dovadă că și Dumnezeu obosește uneori,

dar eu, bărbat, nu.

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

В граните манящих глаз, ищу я надежду,
В глубинах серых зрачков я вижу невежду. 
Зеркалом тёплым сквозь холод гранита,
Я знаю, я вижу, надежда убита!

Согрей же меня улыбкой безбрежной, 
Любимой, родной, сладкой и нежной.
Я в ней утону как в парах Эндофрина, 
В горькой агонии белого дыма.

Ступенями в низ дождём уплывешь, 
Грусть разбитого сердца себе заберешь. 
Там где тёмные улицы мертвой мечты, 
Родиться новая жизнь, восскресшей души.