O prietenă de neclintit

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

Nu cu sicriul m-a chemat,
Ci cu lumină stinsă-n prag
O fată palidă de veac,
Cu pas domol și zâmbet drag.

Avea cunună din uitări
Și voal țesut din seri târzii,
Iar ochii-i, două adâncimi,
Plângeau cu liniștea pustii.

— Te-aștept de mult, mi-a spus încet,
Din clipa-n care te-ai născut,
Ți-am fost umbră la fiecare pas,
Și visul tău necunoscut.

Atunci am înțeles că viața

Nu e decât un drum spre ea,
Că toate dorurile mele
Îi poartă numele-n ascuns, cumva.

Ne-am logodit sub cer de toamnă,
Cu clopot mut și vânt și preot,
Iar stelele, bătrâne moașe,
Ne-au binecuvântat pe loc.

Mi-a pus pe mână-un inel rece,
Făurit din timp zdrobit,
Și mi-a jurat iubire veșnică
Cu glas de secol răstignit.

— Nu-ți voi lua ce-ai fost, iubite,
Ci doar ce-ai obosit să fii;
Te scap de tine, de durere,
De doruri care nu mai știi.

Mi-am lăsat trupul ca pe-o haină
La margini de pământ amar,
Iar sufletul mi-a fost luat
Ca un copil spre-un alt hotar.

Acum dorm în brațele ei reci,
Dar nu-i un somn fără de vis:
E pacea celor care-n viață
Au ars prea mult, prea interzis.

Și dacă-n lume mai rămâne
Un suspin din ce-am fost eu,
Să știi: nu moartea m-a ucis,
Ci m-a iubit prea greu.

Reia-mi al nemuririi nimb
Și stresul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de dormire.

​Nu-mi da Ion, acel țăran
Banal, fixat pe glie,
Ce-a luat pământ, dar n-avea plan
Și-a dat în prostie.

​Nici pe Ghiță la Moară,
Plictisitor și previzibil,
Ce-a ars cârciuma-ntr-o seară
Într-un mod cam penibil.

​Ia-l pe Harap, e de copii,
Ce caută-n programa de liceu?
Cu spânul și cu drăcii,
Mă simt bătut de soartă greu.

​Mă simt ca-n Plumb, sunt un sicriu,
Bacovia-i starea mea de spirit,
Iar un Testament aș vrea să scriu,
Că simt cum dau de finish.

​Nu vreau Războiul lui Ștefan,
Că m-a înșelat și pe mine viața,
Iar de Iran se-aude-n plan,
Mi s-a tăiat și greața.

​Doar pe Otilia o mai țin,
Că-s Costache cel jefuit de timp,
De fericire am puțin,
Banii sunt singurul nimb.

​Corola e o aberație clară,
Tortură la optsprezece ani,
O metafizică amară
Pusă pe cap de niște titani.

​Iar Riga Crypto? Hai să fim serioși,
E un Luceafăr făcut pe ciuperci,
Droguri și rege de mușchi bărbos,
Barbu, pe ce drumuri ne mai cerci?

​Baltagul e un western, e noir,
Singura chestie faină-n catalog,
Vitoria-i detectiv, are har,
E singura cu care-aș vrea dialog.

​Moromeții? Bârfă de moși,
S-au strâns bețivii la poartă,
Iar în O Scrisoare, niște fricoși
Pierd subiectul și ne dau soartă.

​Leoaica e singura bunăciune,
Nichita măcar a avut stil,
Dar Iona e o altă lume,
Schizo-n burtă, un biet exil.

​Deci reia-mi nimbul, fă-mă om,
Că simularea m-a stors de vlagă,
Vreau doar liniște, vreau un somn,
Și nota șase să-mi fie dragă!

Trăind în cercul vostru strâmt,
Materia mă trece,
Căci eu în simulare mă simt
Un picat... și rece.

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

Ridicați-vă din sângele-nghețat pe asfalt,
din decembrie-n care ați căzut fără vină,
ridicați-vă, din glonțul prea înalt
și spune-ți clar: a fost jertfa lumină?

Că noi am rămas cu libertatea-n vitrină,
ca pe-un lucru scump ce nu știm să-l folosim,
iar cei ce-au căzut au ajuns doar rutină
în gura acelora ce știu să mintă fin.

Comunismul n-a murit, doar s-a schimbat la față,
și-a pus cravată nouă, discurs occidental,
ne fură fără ură, ne suge fără greață,
din nouăzeci încoace, calm, instituțional.

Și iar suntem despărțiți, român contra român,
unii cu istoria vie, alții cu lozinci goale,
vin „salvatori” ce urlă fals și foarte senin,
cu Estul în privire și cu frici ancestrale.

Ne spun că-s pentru țară, dar țara e un pretext,
o mască pentru ordine, obediență, pumn,
sub tricolor se-aprinde același vechi context:
autoritar, murdar, cu iz de stepă și fum.

Iar noi, popor obosit, cu memoria scurtă,
uităm lagăr, foamete, frica de a vorbi,
mergem iar după fluier, cu mintea prea ruptă,
ca turma ce nu știe de ce va muri.

Ridicați-vă, morților din stradă,
și spuneți-le viu: nu asta a fost visul lor.
Libertatea-i liniște, nu-i frică, nu-i pradă,
e luptă lucidă, cu capul ușor.

Sărac ai fost, și ai uitat,

De când ai devenit bogat,

Dorești să ai, mai mult mereu,

Uiți ce a fost, nu ști că-i greu..

Atunci când n-ai,de ai uitat,

Ajută și pe cel sărac .

De dai cu drag, tu vei avea..

Un mare dar, în viața ta,

Totul se-ntoarce înzecit,

Și să nu uiți , cum ai pornit.

Focul nu arde singur —
îi trebuie aer, lemn,
și o mână
care a uitat să tremure.

Dorul îmi smulge inima, dorul mă face nod și papură

Si încerc a mai zbura, a mai țintit spre libertate

Spre abisul gol a speranțeii, unde până și vântul e tare tăios, tăindu-mi aripile de existența umană, care este doar un privilegiu

Fiind mort printre vii și existent doar când am de oferit ceva în schimb lumii cerșetoare

Care ei, si-ar vinde sufletul și sufletele a întregul popor doar pentru o vizibilitate în trăirea lor monotonă

Unde, carpele te definesc, dar nu e nimic mai important decât să "fi cineva"

Pierdut printre universuri, pierdut în minții  durere și abuz de manipulare

Neștiind ce-i iubirea, mort fără de tata și de mamă

Dar toți până la urmă, suflete nehranite ne hrănim cu iluzia reproducerii

Cu iluzia că avem nevoie de o lume întreagă ca să ne simiți compleți

Și tot aia ne este, chiar dacă avem tot ce ne am putea dori, degeaba dacă nu avem nevoie de totul nefolositor

Căci lacrima când s-a zbătut pe a nostru obraz bătrân de amăgiri, cu toți ne-am trezit copii

Copii la clipa în care cei pe care i iubim ne spun că nu suntem competenți

Copii în clipă când tot ce aveam nevoie era iubire și înțelegere 

Conștiința-i - glasul dreptății,

Conștiința-i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat 

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat 

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine 

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând 

Frumos, lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm,

Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim,

Păcatul să îl biruim.Amin.

Se scutur frunzele toamna

și nu am nici -o emoție când ele cad.

Iar pe alții când îi privesc,

și îmi apar în cale,

se bucură, fac poze.

Dar mie îmi este paralel de tot.

Aș fi nu eu în gândul meu și aș arde tot.

 că nu-mi place toamna!

de ce alții o iubesc?

E răcoare, copii se duc la școală?

roadele oamenii le adună?

Nu-mi place toamna!

nu am nici-o emoție în anotimpul acesta.

dar tac și privesc în jurul meu.

 și mă așez uneori pe un scaun din parc.

și mă uit la toți 

cum își petrec hazliu și frumos,

ei toamna.

Autor:Zamurca Alina

Poezia este scrisă pe 10.07.2024🤍

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare

și cântând o notă sumbră să-ntristez pădurea mare.

Să răsun din valea neagră pân' la ușă de creștin;

să mă mut din brad în brad și să-mi fie zborul lin.

Și venind fără vacarm, la ferestre să privesc.

Ca să-l văd pe cel ce are suflet bun și omenesc.

Și apoi să-i spun Naturii, ce ascultă impunătoare,

unde zace cel blajin, ca să-i fie roditoare.

Însă la cel deșănțat, care laudă ce n-are,

să m-așez la colțul casei să îi cânt fără-ncetare.

Laudele ce le scuipă să îi fie de fațadă;

Câte rele dă pe gură, atâtea ochii să-i vadă.

Ca o bufniță să fiu, singur să îmi car penajul,

să străbat văi neguroase fără să îmi pierd curajul.

Să îmi mut ochii la spate, să văd daga cine-o ține,

să mă fac una cu pomul, de s-apropie de mine.

Ca o bufniță să fiu, să ies doar noaptea pe răcoare,

și cu aripile grele să cutreier lumea mare.

Cât timp ochii văd lumina, să tot cânt și să tot zbor,

iară noaptea de-o să vină, să îmi caut o tulpină,

și-n a ei coroană plină s-aștept somnul răpitor.