Logodnă

Când ceasul serii s-o pleca
Și glasul vieții-o slăbi,
Să nu mă iei cu grabă grea,
Ci lin, precum m-ai adormi.

Nu-mi stinge candela din prag
Cât încă tremură-n lumină;
Mai lasă-mi dorul meu pribeag
Să se așeze-n rădăcină.

Am fost și floare, am fost nor,
Am fost suspin fără cuvânt;
Și n-am purtat nici greu, nici dor,
Decât cât mi-a fost scris pe pământ.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Profesoara intră lin, cu mers ușor,

În clasă plină de tăceri adormite.

Băncile goale păstrează un stins fior,

Ca filele-n care vise se risipite.

Holul suspină ca un timp trecut,

Femeia de serviciu fredon-un gând curat.

Cafeaua ei caldă, cu zâmbet tăcut,

Aduce un strop de pace neîntinat.

Un grup se strecoară spre colțul cu cafea,

Râzând pe șoptite, ghiduși ca o briză.

Altundeva zarurile bat ritmul lor, așa,

Și scările vuiesc, o mică improviză.

Chiar și tocilărașul lipsește, mirat,

Poate-a găsit vreo muză în cărți prăfuite.

Visând printre foi, zâmbește împăcat,

De jocul vieții, cu glume potrivite.

Dar brusc, sala toată se-aprinde-n lumină,

Când doamna pășește cu pas cald și blajin.

Aduce liniște dulce, răbdare senină,

Și face din vineri un ceas mai senin.

Și chiar dacă elevii fug ca versul strunit,

Ea rămâne făclia din ceasul târziu.

Un suflet răbdător, un ritm liniștit,

Ce face o oră să pară un loc viu.

Orașul putrezește lent sub ploi de plumb,
cu străzi ce miros a fier și a sfârșit;
felinare bolnave ard fără să-l scumb,
ca niște oase galbene-ntr-un trup murit.

Clădirile, sicrie înalte, reci,
își țin ferestrele ca ochi sticloși;
prin piețe trec figuri corecte, seci,
cu pași egali, deja puțin morboși.

Pe ziduri stă tăcerea ca un mucegai,
iar aerul apasă greu pe piept;
nimic nu cade brusc, nimic nu-i vai,
doar totul stă stricat, perfect, drept.

Și eu rămân în oraș, ca o vină veche,
învățând să fiu viu fără să strig;
aici, chiar și sufletul se-mbracă-n piele seacă
și moartea trece zilnic, elegant, politehnic, frig.

E 31 decembrie,
dar nu-i Revelion.
E o zi ca oricare alta,
numai că mai tăcută.
Pe perete, calendarul a obosit.
Nu mai are foi.
Numai o întrebare:
„Și tu ce-ai făcut anul ăsta?”
Eu?
Am plâns.
Am tăcut.
Am iubit o fată care n-a știut.
Am mers pe la morminte.
Am scris.
Am tăcut iar.
Am trăit.

La final, calendarul s-a uitat la mine
și mi-a zis:
„Ai fost om.
E destul.”

Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.

Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.

Și poate într-o zi o să învăț să zbor,

Să mă duc departe nerăbdător.

Sa plutesc și să veghez,

Lumea întreagă să o fotografiez.

Să rămân doar un suflet

Fără corp și fără cuget.

Să mă eliberez de tot ce înseamnă "eu"

Și să ajung până la apogeu.

Să mă las pierdut în cer și gânduri,

Să învăț să citesc printre rânduri.

Să mă îndrume briza largii mări 

Să uit de toate ale mele tulburări.

Să nu mai gândesc și să nu mai exist,

Să mă eliberez de al meu spirit realist.

Să nu mai fiu nimic pe lumea asta,

Decât o amintire vastă.

Răsare-n zare-un timp uitat,

Trecut de mine, petrecut,

Prin vânt și pomi am rătăcit,

Pe urme vechi ce-au dispărut.

Caut tăcerea în pielea-mi subțire,

Purtând liniștea ca pe-o rană —

Sângerez din pasul stâng

Și trupul meu în piatră se așează.

Păsări țipă din văzduh,

Iar iarba crește-n tonuri gri,

Furtuna curge ca un duh

Pe câmpuri reci și obosite.

Durerea-mi tace-n gând și piept,

Purtând o haină grea, de lut,

Și ploaia-mi cade-n sânge drept,

Când lemnul greu mi-e așternut.

Cavou de liniște pustie —

Mă strânge dulce, mă dezleagă.

Sub el, privind spre bolta vie,

Capacul blând de lemn mă leagă.

Nici om, nici glas, nimic în jur —

Doar dorul cel de nepurtat.

Unde sunteți, voi, făpturi?

Mi-s mâinile pe piept uitat.

Cuvinte stinse-mi ard în tâmple,

Fără rost, dar tot mai vii.

Rostesc finalul — clipă simplă

Blasfemiată de trandafiri.

Conturul vieții mi-l desfac

Ca pe o pânză-n vântul greu.

Număr încet, tot mai sărac:

Zilele curg… apoi — un zeu

Mă-nchide-n lemn. Tăcere. Eu

Tărâmul înghețat este chiar în față ta

În el fără să crezi se adăpostesc mii de suflete reci

Poate chiar sufletul meu se îndreaptă într-a colo..chiar acum

Poate chiar și al tău

Fără să știm ,fără să găsim răspuns

Suntem din ce în ce mai reci

Suntem doar niște suflete învăluite de gheață

Ce se sbat în clar de luna pentru a dovedii adevărul crunt

Al omenirii

Mă uit pe geam îngândurat,  

Căutând ajutor de la neant,  

Încercând să sparg patul de piatră,  

Mi-am încătușat această soartă.

Și strig aevea măcinat de dor,  

Având doar un singur privitor,  

Ce-mi zâmbește tot mai dulce,  

Aruncându-mi chemări subtile.

Dar eu acum voi refuza,  

Să mă ajute vreau pe cineva,  

Să mă înjure, să mă bată,  

Luându-mă de gât măcar o dată.

Să-mi spună să mă opresc,  

Căci are nevoie să trăiesc,  

Iar în palme pline de ură,  

Sufletul să mi-l smulgă.

Asta ar fi dorința mea zglobie,  

Să mă înalț așa spre vecie,  

Regina nopții să mă fure-n seară,  

Aruncându-mi priviri de mamă.

Și să-mi spună cu vocea-i dulce:  

"Copile, cu mine te voi duce  

În lumea de apoi să mă-nsoțești,  

Spunându-mi mereu ale tale povești."

Iar moartea să mă-mbrace lin,  

În haina-i neagră, fără chin,  

Să mă-nvăluie în tăcerea neființei,  

Și c-o iubire efemeră să-mi pună capăt vieții.

Aceasta mi-e ultima dorință,  

Și vreau să-mi fie cu putință  

Să-mi iau adio de la soartă,

În drumul către vecia-mi neființă.

Atâtea dureri...

Atâtea întrebări fără răspuns.

Atât de multe răni sângerând.

Săgeți înfipte în inimă.

De nimeni înțelese.

De multi batjocorite.

Răni dureroase.

De nimeni mângâiate.

Strigând după ajutor.

Ei părând surzi.

Nori negri atât de grei.

Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.

Zilele trec.

Durea devine tot mai insuportabilă.

Cel rău șopotind... fă-o.

Dar nu vreau a mea mamă să sufere.

Nici în Foc să ard o veșnicie.

Să fie ăsta sfârșitul?

Bătrânul cu turban şedea pe bancă,

Îmblându-și degetele-n barba albă

Și, cu privirea cerului senin,

Sorbea trecutu-și ca un elixir.

Zâmbea tăcut la umbra unui nuc,

Și gându-i iureș traversa-n văzduh.

Nimic nu-i pare a fi real,

Dar nici a amăgire-n van.

Cuprinde spațiul dimprejur

Cu brațul drept deprins pe-un trup

Ce n-a îmbrățișat de mult.

Dar parcă aievea, un plăpând crud tremur...

O uliță, o horă-n sat, un glonț, o vatră, un samsar, o șură-n foc, din cal măgar, trei fete, un năduf amar... 

Bărbia-i lunecă în piept, visu-i firav mocnește...