Luceafărul Limbii Române

Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,  

În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.  

Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,  

Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.

Sufletele noastre, împletite-n necuprins,  

Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,  

Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,  

De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.

Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,  

Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.  

În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,  

Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.

Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,  

Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.  

E gând învolburat și calm desăvârșit,  

O algebră secretă de dor nesfârșit.

Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,  

Am fost un vis al unui dor necunoscut.  

Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,  

Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.

În zori de-oțel, când ochiul meu deschis

Nu vede-n sine decât o rădăcină

Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,

Ce mistuie sub piele, ca o vină.

Când mă privesc, din carne ies păcate,

Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;

Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,

Suflată-n lungul unui drum proscris.

Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,

Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;

Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,

Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.

Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,

În marea unde tremur și m-afund;

Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău

În care să m-ascund, s-ajung rotund.

Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,

O umbră ce se pierde-n altă umbră,

O cruce stând pe margini de șuvoi,

A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.

Într-o seară de decembrie, Andrei stătea pe canapeaua veche din apartamentul bunicii sale. Afară ningea liniștit. Telefonul îi vibra continuu cu notificări, dar niciuna nu era importantă.

Pe masă se afla un telefon vechi, cu butoane. Aparținuse bunicului său, mort de aproape cinci ani.

Din curiozitate, îl porni.

Bateria încă funcționa.

Răsfoi mesajele vechi. Cele mai multe erau banale: cumpărături, facturi, urări de sărbători. Apoi găsi unul netrimis.

Data: cu două zile înainte ca bunicul să moară.

Mesajul era adresat lui.

„Andrei, dacă citești asta, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun ceva. Oamenii își petrec viața alergând după lucruri mari și uită să fie fericiți pentru cele mici. Să nu faci greșeala asta. Într-o zi vei înțelege că cele mai importante momente au fost cele pe care nici măcar nu le-ai fotografiat.”

Andrei reciti mesajul de câteva ori.

În telefon avea peste douăzeci de mii de poze.

Dar niciuna cu el și bunicul său.

Pentru prima dată după mulți ani, închise telefonul modern și privi pe fereastră.

Ninsoarea continua.

Iar pentru câteva minute, nu mai simți nevoia să posteze nimic.

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

La sat, sub cerul greu de stele reci,

Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,

Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege

Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.

Din curți tăcute, strigătele-s frânte,

Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,

Copiii prind în ochi să își înfrunte

Durerea grea ce-n inimă o vezi.

Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,

Dezleagă boii, pleacă peste deal,

Dar nu văd urme, palme vinovate,

Ce-au frânt iubirea, au topit moral.

O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,

Șoptindu-le povești de-adevărat,

Când tata strigă-n casa lor amară

Iar visul pașnic le e iar stricat.

E greu la sat să spui, să ceri dreptate,

Căci gura lumii-nchide adevărul,

Iar glasul prinde doar pe jumătate

Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.

Și viața merge, tristă, în tăcere,

Sub cerul plin de stele vechi și reci,

Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,

La sat rămân ascunse, peste veci.

Am rămas singur într-o cameră plină de ecouri,

unde fiecare perete îmi șoptește numele celor plecați.

Ferestrele privesc spre o lume care merge înainte,

dar timpul meu s-a oprit într-o seară fără sfârșit.

Pe masa veche s-a așezat praful anilor,

iar fotografiile au învățat să îmbătrânească fără mine.

Zâmbetele din ele încă există,

dar oamenii care le purtau s-au pierdut în depărtări.

Noaptea vine devreme acum.

Se strecoară printre gânduri ca o apă rece

și îmi stinge una câte una luminile din suflet.

Rămân doar umbrele și întrebările.

Mi-e dor de lucruri care nu se mai întorc:

de voci pe care nu le mai aud,

de pași care nu mai urcă scările,

de promisiuni care au murit înainte să se nască.

Uneori privesc cerul și mă întreb

dacă stelele sunt doar amintiri care încă luminează.

Poate și oamenii devin la fel:

dispar, dar durerea lor continuă să strălucească.

Iar eu stau aici, între ieri și nicăieri,

cu inima plină de absențe.

Nu mai plâng demult —

lacrimile au obosit înaintea mea.

Doar tăcerea a rămas credincioasă.

Se așază lângă mine în fiecare seară

și mă ține de mână

până când întunericul devine tot ce mai există.

Esti prizoniera marginilor albe,

Închisă-n rânduri verzi de primăvară

Când din tăceri răsar uitate salbe

Și muguri grei pe ramuri se coboară

Din fiecare mută imbrăţisare

Înfloresc secrete sub lumina lină

lar pasii tăi, pierduţi în asteptare

Se nasc din nou din propria lumină.

Dar dincolo de rime si de versuri

Când linistea din urmă se destramă

Iti regăsesti pierdutele întelesuri

Si sufletul la sine se recheamă.

Cu fapte sa arătat,

Domnul nostru împărat.

A făcut doar lucruri care,

Să vedem ce puteri are.

Sunt puteri Dumnezeiești,

Pentru că puterea lui,

Fiul Dumnezeului, nouă ni lea arătat,

Să credem cu-adevarat .,.

Hristos în lumina-i mare,

Arătând a lui schimbare,

Haine albe a-mbracat,

Nouă ni s-a arătat.

Iară bunul Dumnezeu,

A zis ăsta este fiul meu,

L-am trimis pe el în lume,

Să vă fie vouă bine.

Și trimite tot mereu,

Lumină-n mormântul său,

E lumina sfântă care,

O primim noi fiecare.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bara eitt orð

Sagt af handahófi

Ófyrirgefanlegt

Það slær mig niður.

hjartað trúir

Hugsun mælir það,

Þögnin er horfin

Að eilífu.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin mín.

Bara eitt orð

Það vekur mig þungar hugsanir

Og bara með þeim

Það umlykur mig.

Það er öfund

Það kemur sem byrði

Og ólýsanleg martröð

Nóttin í draumnum lækkar.

Því miður er það eðli mitt,

En alltaf í huganum segi ég þetta:

"Ekki verða reiður!"

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Kannski óviljandi stundum verður þú fyrir höggi

Í einu orði sagt, það er ekki viðeigandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Komdu og brostu og hlustaðu á ráðin.

Og þú munt vita

Að segja þér

Allavega,

allir sem

Ekki verða reiður!

ekki verða reiður ekki verða reiður

Orð geta verið blekkjandi.

ekki verða reiður ekki verða reiður

Að engin reiði sé góð.

Ekki verða reiður!

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

În mine se luptă doi oameni, Doamne:

unul Te caută plângând,

altul fuge de Tine râzând.

Unul vrea să Te slujească,

altul își face din mândrie tron.

Mă ridic cu Tine dimineața

și mă culc cu umbra fără nume.

Unul își rupe genunchii în rugă,

altul își ascute cuvintele

ca să judece, să rănească, să biruie.

Doamne, câți sunt în mine?

Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?

Cine sunt eu, dacă mă schimb

la fiecare bătaie de inimă?

Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,

îmbracă-l în tăcere,

până când va auzi cum strigă

celălalt – copilul Tău –

care se zbate să respire în lumină.

Fă să rămân acela

care Te iubește cu frică și cu dor,

nu cel ce Te uită

de cum iese din biserica inimii sale.

Doamne, nu mă lăsa

să fiu o scenă de război fără sfârșit.

Fă pace în mine.

Și lasă să rămână viu

doar omul care Te cheamă.

ce nu vreau sa spun scriu

ma sfiesc, noaptea târziu 

n as vrea sa ma descarc

as ramane precum moara fara lac

nu am glas in mulțime 

au ramane gandurile fara mine

imi e dor dor de ele

sa le miros ca pe lalele