Ultimul mesaj

La sat, sub cerul greu de stele reci,

Se-aștern tăceri ce nu le poți culege,

Și-o vorbă mută-n ceasul fără lege

Încearcă plânsul, să răzbată-n veci.

Din curți tăcute, strigătele-s frânte,

Ascunse-n umbra serii, în ogrăzi,

Copiii prind în ochi să își înfrunte

Durerea grea ce-n inimă o vezi.

Săteni grăbiți, cu vorba îngropată,

Dezleagă boii, pleacă peste deal,

Dar nu văd urme, palme vinovate,

Ce-au frânt iubirea, au topit moral.

O mamă-și strânge pruncii-ntr-o cămară,

Șoptindu-le povești de-adevărat,

Când tata strigă-n casa lor amară

Iar visul pașnic le e iar stricat.

E greu la sat să spui, să ceri dreptate,

Căci gura lumii-nchide adevărul,

Iar glasul prinde doar pe jumătate

Ce rana-ascunde-n trup și-n piept amarul.

Și viața merge, tristă, în tăcere,

Sub cerul plin de stele vechi și reci,

Căci rănile ce dor se-ntorc, severe,

La sat rămân ascunse, peste veci.

Pe malul vremii curge încă luna,

Peste păduri și peste vechi izvoare,

Iar dintre stele se ridică una,

Purtând un nume viu și nepieritoare.

Eminescu, suflet prins în vers,

Cu ochii plini de cer și de tăcere,

Ai strâns în inimi universul întreg

Și l-ai lăsat moștenire.

Ai ascultat cum codrul își suspină dorul,

Cum teiul își coboară floarea peste ani,

Cum noaptea își aprinde peste lume zborul

Și cum iubirea plânge în castani.

În pana ta se legănau luceferi,

Și mări adânci, și gânduri fără capăt,

Iar limba română, simplă odinioară,

A devenit prin tine cântec și palat.

N-ai scris doar poezii,

Ci ai zidit catedrale din cuvinte,

Unde și astăzi intră generații

Să-și regăsească visele pierdute.

Au trecut anii ca norii peste munte,

Dar glasul tău răsună mai departe,

Căci timpul poate stinge multe lucruri,

Nu însă stelele născute dintr-o carte.

Și cât va curge Dunărea spre mare,

Cât teiul va înflori în fiecare primăvară,

România își va rosti cu mândrie

Poetul ce-a făcut eternă limba sa.

Dormi liniștit sub cerul veșniciei,

Mare visător cu suflet de lumină,

Căci printre stele, printre cărți și inimi,

Eminescu nu apune — el domină.

Prin șoaptele tăcerii, se împletesc cuvinte,  

În doruri clandestine, prin pulsuri sfinte.  

Ne rătăcim sub aripi de infinit albastru,  

Acolo unde timpul e vânt nestăpânit, măiastru.

Sufletele noastre, împletite-n necuprins,  

Dau contur zâmbetelor ce-n noapte s-au aprins,  

Și-n pașii tăi, eu simt ecoul meu pierdut,  

De parcă dintr-o viață trecută l-am avut.

Tu ești enigma, eu, cel ce caută răspuns,  

Prin labirintul ochilor tăi, ades pătruns.  

În inima-ți tăcută îmi sculptez chemarea,  

Căutând conturul fin al unei veșnicii, uitarea.

Iubirea noastră crește precum un arbore ascuns,  

Cu rădăcini în ceruri, de pământ nepătruns.  

E gând învolburat și calm desăvârșit,  

O algebră secretă de dor nesfârșit.

Și poate, într-o altă lume, cândva de mult,  

Am fost un vis al unui dor necunoscut.  

Acum trăim, în clipa ce ne e predestinată,  

Povești dintr-o iubire, din eternitate încifrată.

Am rămas singur într-o cameră plină de ecouri,

unde fiecare perete îmi șoptește numele celor plecați.

Ferestrele privesc spre o lume care merge înainte,

dar timpul meu s-a oprit într-o seară fără sfârșit.

Pe masa veche s-a așezat praful anilor,

iar fotografiile au învățat să îmbătrânească fără mine.

Zâmbetele din ele încă există,

dar oamenii care le purtau s-au pierdut în depărtări.

Noaptea vine devreme acum.

Se strecoară printre gânduri ca o apă rece

și îmi stinge una câte una luminile din suflet.

Rămân doar umbrele și întrebările.

Mi-e dor de lucruri care nu se mai întorc:

de voci pe care nu le mai aud,

de pași care nu mai urcă scările,

de promisiuni care au murit înainte să se nască.

Uneori privesc cerul și mă întreb

dacă stelele sunt doar amintiri care încă luminează.

Poate și oamenii devin la fel:

dispar, dar durerea lor continuă să strălucească.

Iar eu stau aici, între ieri și nicăieri,

cu inima plină de absențe.

Nu mai plâng demult —

lacrimile au obosit înaintea mea.

Doar tăcerea a rămas credincioasă.

Se așază lângă mine în fiecare seară

și mă ține de mână

până când întunericul devine tot ce mai există.

În mine nu mai crește primăvara,

doar iarba rece peste amintiri.

Sunt un oraș părăsit de lumină,

cu ferestre sparte și pași rătăciți.

Mi-am îngropat visele unul câte unul,

fără preoți, fără flori, fără cuvinte.

Le-am lăsat sub pământul inimii mele

și nimeni n-a venit să le plângă.

Uneori îmi aud copilăria strigând,

de undeva, dintr-un colț al trecutului.

Dar vocea ei devine tot mai slabă,

ca o lumânare uitată în furtună.

Cerul deasupra mea este același,

și totuși nu-l mai recunosc.

Stelele par cuie de argint

bătute într-un sicriu fără sfârșit.

Mă întreabă lumea dacă sunt bine.

Zâmbesc. Mereu zâmbesc.

Nimeni nu vede cimitirul dinăuntru,

unde îmi vizitez morții în fiecare noapte.

Iar când va veni ultima mea zi,

poate că nimic nu se va schimba.

Poate voi continua să merg prin întuneric,

căutând oameni care au plecat demult.

Și poate cea mai mare tristețe

nu este să pierzi pe cineva.

Ci să rămâi aici,

după ce tot ce ai iubit a dispărut.

Într-o colibă mică, sub cerul plumburiu,

Se naște o iubire ce crește ca un râu,

E simplă, dar adâncă, fierbinte-n orice ceas,

O mamă-și dă tot sufletul, deși nu are glas.

Când pâinea-i doar o umbră pe masa de pământ,

Iar nopțile-s mai reci decât un aspru vânt,

Ea țese mângâiere din palmele trudite

Și-ți spune povești blânde, de stele răsărite.

Cu haina-i peticită îți șterge lacrimi grele,

Și face din nimic minuni sub clar de stele.

Un singur lucru are — iubirea ei nestinsă,

Un foc ce nu se stinge, chiar dacă-i suferință.

Pe pat de paie aspre, te-nvelește-n sărutări,

Și ochii ei ți-s ceruri, ferestre spre visări.

Ea știe să transforme amarul în lumini,

Și-n zâmbetul ei cald găsești toți anii plini.

În sărăcie cruntă, o mamă-i un palat,

Cu ziduri de iubire ce nu cad niciodat’.

Și oricât te-ai zbate prin lume-n depărtare,

Tot la ea te-ntorci, căci doar acolo-i soare.

Căci mama, fără vorbe, te-nvață ce-nseamnă

Să ai un suflet nobil, chiar și-n lipsuri grele, calmă.

E cea mai mare avere pe care ai putea-o ști:

Iubirea ei curată, ce nu va împuțina zi.

Draga Satan,

Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.Nu mai sunt cine am fost!In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!

Cu drag,Andrea.

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Islandsk iskrem

(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)

Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.

Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.

Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.

Dragă tată, azi se sărbătorește ziua numelui tău.

Vreu să vorbesc cu tine.Tu ești copacul care m-ai susținut,

și crescut și mai ales m-ai iubit din suflet.Îmi sunt vii în minte

amintiri frumoase din copilăria mea.

    Ne povesteai de ce ești așa de de mândru de numele ce-l 

porți:ȘTEFAN 

     -Știți voi copii cine a fost Ștefan cel Mare? și începea o 

poveste în mai multe episoade, câte unul în fiecare seară

înainte de culcare.Învățătorul d-l Onose la lecția de istorie ne 

vorbea despre luptele purtate de domnitorul Moldovei Ștefan 

cel Mare.Eu am ridicat mâna și am spus că știu multe despre el.

și știu cine a fost.S-a făcut liniște în clasă m-a lăsat să spun tot 

ce știu, apoi m-a întrebat.

     -De unde știi toate acestea?

     -De la tata.

    -Nu mă miră, așa era și fratele tău Costică, unul dintre elevii 

mei buni.

     Apoi, eram încă mică când m-ai învățat să înot  în apele domoale

ale Prutului, simțind durerea vecinului nostru ,când i s-a înecat băiatul.

     Apoi, eram încă mică, când ai făcut rost de o plăcuță și un grif și m-a 

învățai să fac liniuțe și cârlige, apoi primele litere.

    Iarna mergeai la pescuit la copcă și mă luai și pe mine, dar ca să nu 

mă plictisesc, dintr-un colțar mi-ai făcut două patine cu care alunecam 

pe gheață.

    Nu știam ce vrei să ajung când voi fi mare, posibilități să merg mai 

departe nu erau, dar făceai planuri sa-mi cumperi o mașină de cusut.

Tu ziceai: este o muncă ușoară și mai ales nu te arde soarele.

      În 1947,când mulți oameni mureau de foame, te-am văzut plângând,

spunându-i mamei.

      Nu mai pot să-i văd flămânzi, se organizează trimiterea copiilor din 

Moldova în Ardeal ,e singura soluție.Așa am ajuns în comuna Mocirla 

județul Oradea,unde am stat până în toamnă când recolta a fost bună.

      Tată erai comic, făceai oamrnii să râdă să mai uite de necazuri.

Cănd mama era chemată la o clacă în serile de iarnă, îți puneai șorțul 

dinainte și te apucai să ne faci aluaturi ce nu trebuiau să crească că nu era 

timp. Mama care păstra făina pentru cozonacii de Sf. PAȘTE vedea cum 

scade făina din ladă, dar noi nu știam nimic...

       O întâmplare de care încă îmi vine să râd:Trebuia să ajungem la gara 

Fulgerești,la o distanță de 18km de sat. Drumul trecea printr-o pădure 

mare și aveam de urcat trei dealuri, din care unul chiar mare.Eu eram cam 

slăbuță, tu ziceai că-s anemică și n-am să-l pot urca....

     Glumind, m-ai legat de mijloc cu un capăt de sfoară și cu celălant capăt 

te-ai legat tu, apoi mi-ai zis: tu rămâi în urmă, eu merg înainte,să vezi ce ușor

se urcă dealul,că eu te trag...dar cel mai mult îmi plăceau poveștile pe care 

tu le fabulai...

      Scriind despre amintirile mele, simt că ești lângă mine și îți ascult 

poveștile și dragă tată, parcă tu ești viu. 

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.