De ziua ta!
Dragă tată, azi se sărbătorește ziua numelui tău.
Vreu să vorbesc cu tine.Tu ești copacul care m-ai susținut,
și crescut și mai ales m-ai iubit din suflet.Îmi sunt vii în minte
amintiri frumoase din copilăria mea.
Ne povesteai de ce ești așa de de mândru de numele ce-l
porți:ȘTEFAN
-Știți voi copii cine a fost Ștefan cel Mare? și începea o
poveste în mai multe episoade, câte unul în fiecare seară
înainte de culcare.Învățătorul d-l Onose la lecția de istorie ne
vorbea despre luptele purtate de domnitorul Moldovei Ștefan
cel Mare.Eu am ridicat mâna și am spus că știu multe despre el.
și știu cine a fost.S-a făcut liniște în clasă m-a lăsat să spun tot
ce știu, apoi m-a întrebat.
-De unde știi toate acestea?
-De la tata.
-Nu mă miră, așa era și fratele tău Costică, unul dintre elevii
mei buni.
Apoi, eram încă mică când m-ai învățat să înot în apele domoale
ale Prutului, simțind durerea vecinului nostru ,când i s-a înecat băiatul.
Apoi, eram încă mică, când ai făcut rost de o plăcuță și un grif și m-a
învățai să fac liniuțe și cârlige, apoi primele litere.
Iarna mergeai la pescuit la copcă și mă luai și pe mine, dar ca să nu
mă plictisesc, dintr-un colțar mi-ai făcut două patine cu care alunecam
pe gheață.
Nu știam ce vrei să ajung când voi fi mare, posibilități să merg mai
departe nu erau, dar făceai planuri sa-mi cumperi o mașină de cusut.
Tu ziceai: este o muncă ușoară și mai ales nu te arde soarele.
În 1947,când mulți oameni mureau de foame, te-am văzut plângând,
spunându-i mamei.
Nu mai pot să-i văd flămânzi, se organizează trimiterea copiilor din
Moldova în Ardeal ,e singura soluție.Așa am ajuns în comuna Mocirla
județul Oradea,unde am stat până în toamnă când recolta a fost bună.
Tată erai comic, făceai oamrnii să râdă să mai uite de necazuri.
Cănd mama era chemată la o clacă în serile de iarnă, îți puneai șorțul
dinainte și te apucai să ne faci aluaturi ce nu trebuiau să crească că nu era
timp. Mama care păstra făina pentru cozonacii de Sf. PAȘTE vedea cum
scade făina din ladă, dar noi nu știam nimic...
O întâmplare de care încă îmi vine să râd:Trebuia să ajungem la gara
Fulgerești,la o distanță de 18km de sat. Drumul trecea printr-o pădure
mare și aveam de urcat trei dealuri, din care unul chiar mare.Eu eram cam
slăbuță, tu ziceai că-s anemică și n-am să-l pot urca....
Glumind, m-ai legat de mijloc cu un capăt de sfoară și cu celălant capăt
te-ai legat tu, apoi mi-ai zis: tu rămâi în urmă, eu merg înainte,să vezi ce ușor
se urcă dealul,că eu te trag...dar cel mai mult îmi plăceau poveștile pe care
tu le fabulai...
Scriind despre amintirile mele, simt că ești lângă mine și îți ascult
poveștile și dragă tată, parcă tu ești viu.
Category: Prose
All author's poems: T.A.D. ![]()
Date of posting: 26 December 2025
Timp de citire: ~6 min.
Views: 1086
Other poems by the author
SEVA DULCE
Mă închid în sihăstria
Vremurilor trecute
Și pun lacăt amintirii
Și zilei fericite.
Am închis cu lacăt zarea
Și-o icoană încâ port
înimii i-sa furat hrana,
Un vapor uitat în port.
O-iubire stă închisă
Devorată de minciună
Sevă dulce abandonată
Clocotind în rădăcină
MĂ GÂNDESC !
LÂNGĂ GEAM ÎMI BEAU CAFEAUA ,
S -A RĂCIT DE CÂND PRIVESC !
ADORMITĂ -MI GRĂDINA ;
NUMAI IARNA ,POARTĂ VINA ...
DAR MĂ BUCUR CA COPILUL
CE-Ș GĂSEȘTE ...JUCĂRIA ...
MĂ GÂNDESC ,LA ZIUA -N CARE :
CÂTE FLORI VOR FI ÎN EA ?
CÂND GRĂDINA VA ÎNVIA !...
Primele amintiri ! Cutremur...
Amintirile ocupă un loc drag în mintea mea. Le-am înregistrat din fragedă pruncie.
Ele ies la lumină când le căutăm, când avem nevoie de ele. Primele amintiri au vechime.
Aveam doar trei ani dar parcă s-au petrecut ieri...
Era o noapte calmă,senină de toamnă. Luna strălucea, încât casele, copacii lăsau umbre
pe pământ.Înainte de culcare, tata ne spunea povești sau frânturi din viața lui.
Știa că așa ne va cuprinde mai ușor somnul, în căldura așternutului ne lăsam purtați în lumea
viselor. Brusc ne trezește larma din casă, panica îi cuprinde pe părinții mei . Buimaci ne
bulucim la ușa de la tindă spre ieșire. Zăvorul era blocat de la înclinațille ei. Se auzea zgomotul
grinzelor de la casă .Din mai multe zgâlțiituri ușa se deblochează și ieșim în fața casei. Abia atunci
am auzit...cutremur, e cutremur mare, uite cad pereții de la bucătărie. Afară era larmă mare:
cânii lătrau în toate ogrăzile, vitele mugeau neliniștite, gâinile cârâiau, iar cocoșii își manifestau deruta
prin cuguricul lor alarmant. Tata ne așează pe fiecare în fața casei, pe pământul gol, atent ca nu cumva
să fim loviți de cărămizile hornurilor dărâmate. Nu știu cât a durat cutremurul, dar mie mi s-a părut o
veșnicie....Ondulațiile erau așa de mari, încât crengile copacilor atingeau pământul, iar noi ca să ne
păstrăm echilibru ne ajutam cu palmele de o parte și alta a corpului.Oamenii panicați au ieșit din ogrăzi
și așteptau cu teamă, ce va urma.Era luna noiembrie 1940, oamenii se temeau de replici
Mama abia acum se desmeticește și spume cu voce înceată, parcă își cerea iertare.
-Pe MĂRIUCA am uitat-o în casă, of Doamne cum mi-ai luat mințile....apoi o văd ieșind din casă
strângând în brațe pe MĂRIUCA de numai opt luni , care nu avea habar ce se întâmplase.
Vecinii ies în drum și își împărtășesc îngrijorarea.
Cele două surori -part .6
-O da!...Când dragostea nu-i împărtășită te simți înșelat,uscat,ofilit ,derutat, nu mai
crezi în tine,aripile îți sunt frânte,și oftatul se aciuează în suflet .Vali era fericit doar cu Adriana .
-De unde știi tu ?
-Se vedea în privirile lor ,în atingerile lor de mână ,în delicatețea cu care îi mângâia părul
răsfirat pe umerii ei .
-Bine ,Aristița ,dar toate acestea țin de trecut .Nu te gândești că e timpul să-ți faci și tu o familie,
să ai copii,,,încă nu-i târziu ! Cum să rămâi singură ?
-Draga mea ,eu nu mă simt singură ,am rostul meu ,munca mea îmi aduce atâta satisfacție .Când
ajung la spital ,îmi las deoparte toate grijile personale și mă concentrez pe cele ale bolnavilor mei .Numai aici
când omul devine pacient,este cel real .În rest ,poartă o mască-una schimbătoare în funcție de rolul pe care
îl joacă :director,înginer ,ministru.Dar în spital ,este doar un om .Aici se dezbracă de mândrie,orgoliu,,fățărnicie ,
de mască .Deci a fi medic este o mare răspundere,dar și o mare bucurie când redai viața cuiva.
-Știu că mama era tare fericită când ai luat examenul de admitere la medicină.Nu a trăit să te vadă ce
frumos ai evoluat ,și cum poți fi de ajutor semenilor ,dar avea mare încredire în talentul tău și priceperea ta .
Îmi este greu să îmi amintrsc prin câte a trecut mama,cât a vrut să trăiască și cât a ținut ascunsă boala,
până a fost prea târziu .
-Dragă surioară ,acum că m-am spovedit și știi ce păcate am ,sincer ,mă simt mai bine .
-Ascultându-ți spovedania ,m-a luat cu frig.Prin câte pot trece oamenii ,nu îți poți închipui...
-Vreau să uit tot.Dacă aș putea să o iau de la început .Acum muncesc cinstit ,am o afacere mică ,dar îmi
asigură existența.O întoarcere în țară nu pare de bun augur .Sunt înformată că lucrurile mergt tot mai prost acolo.
Țara merge în regres .Cei de la vârful puterii au scos țara la vânzare pe bucăți,iar românii au plecat în toară lumea
să-și facă un rost...
-Deci te-ai hotărât să rămâi aici?
-Pentru tine e altceva .Lucrezi într-un spital mare ,ești recunoscută ca medic bun.Ai nevoie de odihnă
Sunt bucuroasă că vom petrece mai mult timp împreună !Cele două surori rămân duse pe gânduri .Soarele
s-a ridicat destul pe cer ,șoseaua îndeamnă la drum.Florile viu colorate ale leandrilor sălbatici le însoțesc
în prima zi de concediu.Un concediu la care visau atât de mult!...
Sfârșit
PASTEL DE IARNĂ !
Vlăguită ,amețită
Zi de iarnă prelungită
Mohorâtă și geroasă ,
Ne-a ținut destul în casă .
De prin hornuri fumul suie
Depărtarea-i străvezie
Iar pe crengile golașe
Numai ciorile-și fac case.
Gheața tropotu-și aude
Unda apei se ascunde
Soare blând de ce nu-ți pasă
De așa vreme ,nemiloasă?
Nava se scufundă !
Capitolul -2-
Unii scot câte un termos cu cafea, alții câte o sticluță mică de buzunar cu licoare dubioasă.
Oricum se instalează o stare de bună dispoziție, dorința de socializare.Aflăm câte ceva unii
despre alții. Primim sfaturi, de la cei care au mai fost, unde marfa are un preț bun, unde
putem găsi marfa care ne trebuie.Sfaturi utile.Drumul până la Buc. a trecut neobservat. Am
ajuns în gara de nord, mergem la un hotel din apropiere, unde suntem cazați.
În holul hotelului suntem repartizați pe camere. Eu și Rodica primim cheia de la camera
206, et. 2 . Ghidul Paul Nedelcu ne anunță programul serii. Ne instalăm în cameră, ne pregătim
pentru cină, după care avem seară de muzică și dans.
-Rodica, trebuie să ne îmbrăcăm cum trebuie, pentru seara asta, ai auzit muzică și dans, ce zici?
-Eu zic că e bine, ne îmbrăcăm cu fustă și tricou.
-Hai să ne pregătim, nu-mi place să mă las așteptată. Cina se servea într-o sală încăpătoare, de la
etj. 3. De pe culuar se auzea acordurile line de pian și vioară, aici trebuie să fie, zic.Suntem printre primele,
dar curând se ocupă toate locurile.În stânga sălii erau pregătite zece mese la care încăpea tot grupul nostru
de la Galați. Alt grup, ocupă mesele din dreapta.
- D-stră de unde sunteți? e vocea avocatei Sabina, înaintând spre celălant grup .
-Noi suntem din Ploiești, se aude o voce.
-Atunci mă bucur de cunoștință, vecinilor spune ea și noi suntem din Galați. Pe mese sunt aduse farfurii
cu mâncare și pahare cu pivior înalt în care erau 50 de gr. de coniac. În farfurii, șnițele, salată și o felie de
icre de manciuria Icrele le-am mâncat de jenă dar nu mi-au plăcut -ce știe țăranul ce-i șofranul-are un sens.
Muzica e odihnitoare, o muzică de ascultare, dar d-na Sabina nu are astâmpăr, cere artiștilor o sărbă săltăreață.
Cele câteva grame de coniac a dispus asistența, încât ringul de dans a devenit neîncăpător. Dansatorii după ce
mai pierd din energie, sunt invitați de Sabina la o periniță. Cu batista albă fluturând, în mijlocul ringului, alege un
bărbat, ce trebuie să cadă în genunchi -conform tradiției- și să primească o sărutare- Dar regula se schimbă,
jucătorul îi sărută mâna și d-na trece la loc.Dansul durează până când toți cei prinși în horă, joacă batista.Muzica
face o pauză scurtă, după care urmează un vals lent. Se aleg perechile, ce-și potrivesc pașii unul după celălant.
Muzica, continuă, atmosfera se încălzește, buna dispoziție crește și în final pot spune : a fost o seară frumoasă.
Ne întoarcem în cameră Rodica e veselă și pusă pe glume.
-Dansează bine d-l Nedelcu ?întreb eu.
-Da, și mie mi-a plăcut, dar e cam timid.
-De ce spui asta?
-Păi căt am dansat, n-a scos un cuvânt, doar eu l-am întrebat câte ceva.
-Și ce l-ai întrebat?
-Dar câte n-ași vrea să știu,despre el...unde a mai fost ca ghid, dacă cunoaște și alte limbi,în ce țări a mai fost?
-Noi românii, dacă avem voie doar în țările socialiste, e suficient să știi limba rusă. Hai să ne culcăm, mâine vom
vom zbura cu avionul la Moscova. Auzi tu? ai teamâ, aî emoții?
-Nu, deși am auzit de multe dezastre aviatice.
-Nici mie nu-mi este teamă, dar sunt foarte curioasă, cum este acolo printre nori...dacă nu mergeam în această
excursie, poate nu mai aveam altă ocazie să urc într-un avion. Sunt bucuroasă că o pot face...am văzut avioane
doar în înaltul cerului, încât parcă erau jucării mici și strigam -avion cu motor ia-mă și pe mine in zbor-iată că acum
chiar mă ia și mă duce până la Moscova și chiar mai departe....e o performanță nu? Dacă totul va merge bine,
vom rămâne cu amintiri frumoase.
Să vedem ce ne va aduce ziua de mâine. Noapte bună, Rodica.
Dimineață sună telefonul, e d-l Nedelcu ...buna dimineața ,zice el și ne învită la gustarea de dimineață, după care
mergem direct la aeroportul Otopeni cu autocarul. Pe pistă ne așteaptă avionul,ce mare mi se pare...are un număr
nesfârșit de geamuri. Interiorul m-a impresionat. Două rânduri lungi de bănci câte trei locuri pe stânga și trei pe
dreapta cu un culuar încăpător pe mijloc. Am ales locul de la geam, dornică să pot vedea decolarea. Avionul era
plin cu excursioniști adunați din toată țara. Fă ceau excepții câțiva negri și câțiva mulatri ce făceau escală la
Moscova apoi plecau la Berlin.Se aude vocea stiuardezei.
- Dragi călători,vom decola în câteva momente, vom survola orașele ;Galați, Iași, Kiev și vom ateriza pe
aeroportul intrenațional din Moscova, vom zbura la înălțimea de 9000 m și vom parcurge distanța de 1940 de km.
Acum vă rog să vă prindeți centura de siguranță, decolăm...Am simțit doar o ușoară alunecare și avionul s-a ridicat
în aer. Curând suntem printre nori...pământul tot mai departe până piere.
va continua
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Nu stia sa atinga inima decit strivind-o
" Viata noastra nu incepe in clipa in care ne nastem ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii dintre noi "mor" cu mult inainte de a muri."
Nicu Nicolaescu
Si multe persoane am intalnit la viata noastra. Unele au plecat ( fiind asemeni calatorilor in gara de tren)... altele insa vor ramane in viata noastra... incalzindu-ne sufletul cu prezenta lor. Pentru unele vom simti doar simaptie, unii ne vor fi prieteni apropiati, pentru unii vom simti dragoste pe moment... iar pentru unii... o dragoste... nebuna... care ne face sa mutam pana si muntii din loc.
Si... tipic societatii noastre... vom fi atrasi mai intai de toate de aspectul fizc. Vor fi persoane de o frumusete rara...incat frumusetea sufletului lor... te va interesa cel mai putin. La inceput, vor fi gentile... te vor face cel mai important(a) in viata lor. Vor cuceri noi si noi teritorii in sufletul tau. Si astfel... vor ajunge pana in adancul sufletului tau... ajungand pana la inima ta.
In acele momente, vei fi atat de fericit(a) incat vei avea senzatia ca dormi. Si iti vei pisca din cand in cand pielea de un roz palid. Vei simti putina durere ce te va asigura ca nu e un vis. Vei fi atat de fericit(a). Dar nu va dura atat de mult. Si nu vei sti... fiind cu capul in nori.
Persoanele cu chip angelic, ti-au fost alaturi... au fost "gentili" cu tine avand un anumit scop. Iar din moment ce nu s-a realizat, sau invers... ti-au facut din mana si au plecat.
Vei fi in pragul disperarii. Vei avea ochii plini de sare... un dor in suflet. Vei lasa absolut totul la o parte pentru ca fara ea... iti merge prost. Oricat de mult efort nu ai depune... nu vei mai fi acelasi om de succes.... acelasi om fericit, dar.. vei ramane acelasi om indragostit... de frumos... Vei ramane acelasi om indragostit de candva. Vei lasa absolut totul la o parte... si o vei cauta. Pentru ca e antidotul tau.... casa sufletului tau.
O vei cauta... mult timp. Iti vei abandona absolut toate planurile, chiar de stiind ca risti cu succesul tau. Cu lacrimi in ochi iti vei zice:Pentru ce mie faima... si admiratia tuturor daca nu am persoana draga sufletului aproape? O vei cauta si... nu o vei gasi Iti va lua mult timp. Dar nu vei renunta nicicum. In fiecare dimineata te vei trezi cu dorinta de a o cauta... de a o gasi. Voluntar, iti vei abandona absolut toate planurile... chiar de stiind ca esti atat de aproape de victorie... victoria mult asteptata. O vei cauta crezand ca si... ea suspina dupa tine si ca la aparitia ta, totul va reveni la normal. Te va cuprinde. Si iti va jura ca iti va fi alaturi tot restul vietii.
O vei cauta mult timp... si o vei gasi in sfarsit. O vei gasi bine dispusa... fericita... cu altcineva. Si nu va fi deloc incantat(a) sa te vada acum. Dar va vorbi cu tine. Mai bine zis, iti va arunca cateva cuvinte si atat: "Nu esti persoana potrivita. Intalnirea noastra a fost o greseala. Greseala vietii". Iti va rosti totul in graba si, va pleca. Te va lasa... stingandu-te incetul cu incetul. Si, singura te vei intreba mirat(a): "De ce il (o) iubesc atat de mult?
Te vei retrage din viata persoanei, chiar de vei tine mult la ea... uneori prea mult. Iti vei urma drumul vietii... mai sumbru de asta data... mult prea sumbru.
Te vei bucura ca a aparut in viata ta. Te vei bucura ca ai cunoscut adevarata iubire. Dar cu ce pret?
Si te vei stinge. Pe zi ce trece. Si iti vei aduce aminte de Nicu Nicolaescu cum zicea: Viata noastra nu incepe in clipa in care ne nastem, ci cu noua luni inainte. Asa si in cazul mortii. Unii din noi "mor" cu mult inainte de a muri.
Drepturile tuturor Creștinilor (626)
Articolul 626 — Pacea
(1) Pacea este un principiu fundamental al vieții creștine.
(2) Creștinul este chemat să urmărească împăcarea și să evite violența.
(3) Conflictele trebuie soluționate prin dialog și mijloace legale.
Articolul 627 — Făcătorii de pace
(1) Persoanele care contribuie la împăcarea celor aflați în conflict trebuie respectate.
(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să promoveze reconcilierea.
Articolul 628 — Rezolvarea conflictelor
(1) Un conflict nu trebuie transformat în răzbunare.
(2) Părțile sunt încurajate să discute și să caute o soluție.
(3) Atunci când există pericol sau infracțiuni, trebuie solicitat ajutorul autorităților competente.
Articolul 629 — Interzicerea răzbunării colective
(1) Nimeni nu trebuie pedepsit pentru fapta altei persoane.
(2) O comunitate religioasă nu trebuie atacată pentru acțiunile unui singur membru.
Articolul 630 — Pace între comunitățile creștine
(1) Ortodocșii, catolicii și protestanții sunt chemați să evite conflictele violente.
(2) Diferențele doctrinare trebuie discutate pașnic.
(3) Cooperarea în fapte de caritate trebuie încurajată.
Articolul 631 — Pace între religii
(1) Creștinii sunt chemați să contribuie la pacea dintre comunitățile religioase.
(2) Diferențele de credință nu justifică agresiunea.
Articolul 632 — Războiul
(1) Războiul provoacă suferință și pierderi omenești.
(2) Comunitățile creștine trebuie să promoveze pacea și prevenirea conflictelor.
(3) În situațiile reglementate de dreptul aplicabil, protejarea civililor și respectarea dreptului umanitar trebuie urmărite.
Articolul 633 — Protecția civililor
(1) Persoanele civile trebuie protejate în timpul conflictelor armate potrivit dreptului aplicabil.
(2) Copiii și persoanele vulnerabile necesită protecție specială.
Articolul 634 — Prizonierii și persoanele capturate
(1) Persoanele capturate în timpul unui conflict trebuie tratate cu demnitate și potrivit dreptului aplicabil.
(2) Tortura și tratamentele degradante sunt condamnate.
Articolul 635 — Armata
(1) Persoanele care servesc în forțele armate trebuie să respecte legea.
(2) Credința creștină poate inspira responsabilitatea, disciplina și protejarea aproapelui.
(3) Ordinul ilegal nu devine moral doar pentru că este dat de o persoană cu autoritate.
Articolul 636 — Curajul
(1) Curajul nu înseamnă căutarea violenței.
(2) Curajul creștin presupune apărarea celui nedreptățit, protejarea celor vulnerabili și asumarea responsabilității.
Articolul 637 — Apărarea aproapelui
(1) Creștinul este chemat să îl ajute pe cel aflat în pericol.
(2) Ajutorul trebuie acordat în mod responsabil și în limitele legii.
(3) Protejarea aproapelui nu trebuie transformată în răzbunare.
Articolul 638 — Autoapărarea
(1) Drepturile privind apărarea unei persoane împotriva unui atac sunt stabilite de lege.
(2) Prezenta Constituție nu justifică răzbunarea sau folosirea excesivă a forței.
Articolul 639 — Condamnarea terorii
(1) Terorizarea populației și atacarea persoanelor nevinovate sunt incompatibile cu principiile prezentei Constituții.
(2) Credința religioasă nu poate fi folosită pentru justificarea terorii.
Articolul 640 — Ura politică și religioasă
(1) Creștinul trebuie să evite transformarea diferențelor politice sau religioase în ură personală.
(2) Disputele trebuie purtate prin mijloace pașnice și legale.
Articolul 641 — Respectarea legii
(1) Creștinii trebuie să respecte legile statului în care trăiesc.
(2) Credința religioasă nu constituie un drept general de a încălca legea.
(3) Atunci când există un conflict între o regulă internă a unei comunități și lege, legea aplicabilă prevalează.
Articolul 642 — Respectarea autorităților
(1) Autoritățile publice trebuie respectate.
(2) Respectul față de autorități nu înseamnă acceptarea abuzului.
(3) Cetățeanul are dreptul să conteste în mod legal o măsură pe care o consideră nedreaptă.
Articolul 643 — Responsabilitatea civică
(1) Creștinul este chemat să fie un cetățean responsabil.
(2) El este încurajat să respecte regulile comunității și să contribuie la binele public.
Articolul 644 — Ajutorarea comunității
(1) Creștinii sunt încurajați să ajute persoanele sărace, bolnave, singure sau aflate în dificultate.
(2) Ajutorul trebuie oferit fără umilire.
Articolul 645 — Voluntariatul
(1) Voluntariatul este încurajat în comunitățile creștine.
(2) Activitățile de voluntariat trebuie să fie realizate liber și responsabil.
(3) Voluntarii trebuie tratați cu respect.
Articolul 646 — Protecția persoanelor fără adăpost
(1) Comunitățile creștine sunt chemate să sprijine persoanele fără adăpost.
(2) Ajutorul poate include hrană, îmbrăcăminte, adăpost temporar și îndrumare către servicii competente.
Articolul 647 — Sprijinirea celor săraci
(1) Sărăcia nu trebuie privită ca motiv de dispreț.
(2) Comunitățile creștine sunt încurajate să organizeze programe de ajutorare.
(3) Persoanele sărace trebuie tratate cu aceeași demnitate ca orice altă persoană.
Articolul 648 — Solidaritatea
(1) Creștinii sunt chemați să manifeste solidaritate față de cei aflați în suferință.
(2) Solidaritatea trebuie să se manifeste prin fapte concrete.
Articolul 649 — Responsabilitatea față de societate
(1) Comunitățile creștine trebuie să contribuie la pacea și binele societății.
(2) Ele pot desfășura activități educative, sociale, culturale și caritabile.
(3) Aceste activități trebuie să respecte legea și drepturile tuturor persoanelor.
Articolul 650 — Marele principiu al păcii
(1) Creștinul trebuie să fie un om al păcii și al împăcării.
(2) Nicio diferență de religie, confesiune, opinie sau origine nu justifică violența împotriva unei persoane.
(3) Adevărata putere a comunității creștine trebuie să se manifeste prin iubire, dreptate, milă, responsabilitate și slujirea aproapelui.
ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV
Prolog — Clopotele din Tâmpa
Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.
Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.
În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.
La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.
Unii aduceau saci cu grâu.
Alții aduceau lemne.
Alții își aduceau familiile.
Și toți spuneau același lucru:
— Vin.
Nimeni nu mai întreba cine.
Se știa.
O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.
Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.
În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.
Avea peste șaptezeci de ani.
Părul îi era alb.
Mâinile îi tremurau.
Dar ochii îi erau limpezi.
În fața lui se afla un tânăr.
Îl chema Andrei.
Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.
Nu era cavaler.
Nu era boier.
Nu era conducător de oști.
Era doar un om din Brașov.
— Părinte, spuse el, au venit solii.
Bătrânul călugăr nu se întoarse.
— Știu.
— Spun că armata e aproape.
— Știu.
— Spun că trebuie să plecăm.
Serafim se întoarse încet.
— Și tu vrei să pleci?
Andrei coborî privirea.
— Nu.
— Atunci de ce ai venit?
Tânărul tăcu.
Apoi răspunse:
— Mi-e frică.
Bătrânul zâmbi trist.
— În sfârșit, ai spus adevărul.
Andrei îl privi surprins.
— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.
— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.
Afară, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
Apoi din nou.
Oamenii se opriră în stradă.
Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.
Suna pentru primejdie.
Și atunci Brașovul înțelese.
Războiul venise.
---
Capitolul I — Cetatea
În zilele următoare, Brașovul se transformă.
Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.
Se reparau porți.
Se întăreau ziduri.
Se cărau pietre.
Se pregăteau provizii.
Femeile coseau haine pentru răniți.
Copiii duceau apă.
Bătrânii pregăteau bisericile.
Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.
Nu se cerea moartea nimănui.
Nu se cerea răzbunare.
Se cerea putere.
Se cerea înțelepciune.
Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.
Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.
Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.
Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.
Pe fața lui se vedeau două cicatrici.
Una îi tăia sprânceana.
Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.
Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.
Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.
Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.
— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.
— Nu.
— Atunci ține-o.
Andrei o primi.
— E grea.
— Nu sabia e grea.
Mihail privi spre munți.
— Ceea ce urmează este greu.
Andrei privi și el.
La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.
Apoi mii.
Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.
Ca o mare de foc.
— Câte sunt? întrebă Andrei.
— Destule.
— Putem să-i oprim?
Mihail tăcu.
— Nu știu.
Andrei se uită la el.
— Cum adică nu știi?
— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.
— Atunci ce facem?
Mihail zâmbi.
— Ne facem datoria.
---
Capitolul II — Predica
A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.
În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.
Țărani.
Negustori.
Meșteșugari.
Soldați.
Călugări.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Toți așteptau.
Serafim urcă treptele bisericii.
În mâna dreaptă ținea o cruce.
În stânga, o Evanghelie.
— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.
Ridică Evanghelia.
— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.
Mulțimea tăcu.
— Cetatea adevărată este în inima omului.
Un copil începu să plângă.
Mama lui îl strânse la piept.
— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.
Ridică crucea.
— Casele voastre.
Oamenii ascultau.
— Copiii voștri.
Tăcere.
— Bisericile voastre.
Și mai multă tăcere.
— Libertatea voastră de a vă ruga.
Atunci un bătrân din mulțime strigă:
— Amin!
Și glasul lui fu urmat de alte sute.
— Amin!
Serafim coborî crucea.
— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.
Mulțimea rămase tăcută.
Apoi preotul adăugă:
— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.
---
Capitolul III — Solul
În a treia zi veni un sol.
Purta haine otomane.
Era înalt și avea o barbă neagră.
Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.
— Numele meu este Yusuf, spuse el.
Mihail îl privi.
— Și de ce ai venit?
— Cu un mesaj.
— Spune-l.
Yusuf desfăcu pergamentul.
— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.
Mihail îl privi lung.
— Și dacă nu?
Yusuf nu răspunse.
— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.
Yusuf împături pergamentul.
Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.
— Este frumoasă.
Mihail îl surprinse.
— Ce?
— Biserica.
Căpitanul se uită și el.
— Da.
Yusuf oftă.
— Și noi avem locuri frumoase.
Mihail îl privi cu atenție.
— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.
Yusuf zâmbi trist.
— Poate.
Apoi plecă.
În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.
— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.
Serafim clătină din cap.
— Nu știu.
— Era dușmanul nostru.
— Da.
— Și totuși...
— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.
Mihail privi focul.
— Războiul complică toate lucrurile.
— Nu, fiule.
Serafim îl privi.
— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.
---
Capitolul IV — Prima noapte
Tunurile au început înainte de răsărit.
Primul bubuit zgudui ferestrele.
Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.
Al treilea trezi întregul oraș.
Andrei se afla pe zid.
— Vin!
Strigătul trecu de la un soldat la altul.
Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.
Mii de oameni înaintau.
Tobele băteau.
Caii alergau.
Scările erau ridicate.
Berbecii erau împinși înainte.
Mihail ridică sabia.
— Nu trageți până nu ajung aproape!
Andrei simțea că îi tremură mâinile.
— Părinte...
Lângă el se afla un călugăr bătrân.
— Da?
— Mi-e frică.
— Știu.
— Iar?
— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.
Călugărul îi puse mâna pe umăr.
— Dar poți să mergi înainte cu ea.
Primele scări loviră zidurile.
Atacatorii urcau.
Apărătorii respingeau.
Noaptea devenise foc.
Metalul lovea metalul.
Strigătele se amestecau cu rugăciunile.
Andrei ridică sabia pentru prima dată.
Un soldat ajunsese deasupra zidului.
Tânărul îngheță.
Ochii celor doi se întâlniră.
Pentru o clipă, totul dispăru.
Nu mai era cetate.
Nu mai era armată.
Erau doi oameni.
Apoi Mihail strigă:
— Andrei!
Tânărul se feri.
Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.
Andrei rămase nemișcat.
Mihail îl apucă de braț.
— Dacă eziți, vei muri.
— Nu vreau să omor.
— Nici eu.
Mihail privi spre câmpul de luptă.
— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.
Andrei înțelese.
Nu îi plăcea.
Dar înțelese.
---
Capitolul V — Iarna
Asediul dură săptămâni.
Apoi luni.
Zăpada acoperi munții.
Apa îngheță în găleți.
Grâul începu să se împuțineze.
În cetate, oamenii mâncau mai puțin.
Soldații dormeau câteva ore.
Copiii nu mai râdeau.
Dar clopotele continuau să bată.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Uneori doar o singură dată.
Dar băteau.
Într-o noapte, Andrei intră în biserică.
Acolo îl găsi pe Serafim.
Bătrânul stătea în genunchi.
— Părinte?
— Da.
— Credeți că Dumnezeu ne va salva?
Serafim rămase tăcut.
— Nu știu.
Andrei se încruntă.
— Toată lumea îmi spune „nu știu”.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.
— Dar atunci ce avem?
Serafim se ridică.
— Credința.
— Și dacă murim?
— Credința nu este o garanție că nu vei muri.
Andrei îl privi.
— Atunci ce este?
Serafim se apropie de icoană.
— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.
---
Capitolul VI — Femeia cu pâinea
Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.
Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.
Avea patruzeci de ani.
Soțul ei murise în primul atac.
Avea doi copii.
— Câtă făină mai avem? întrebă ea.
— Pentru patru zile.
Ana privi spre depozit.
— Nu.
— Ce?
— Mai avem.
— Unde?
Femeia îi conduse într-o pivniță.
Acolo erau ascunși saci cu făină.
— De ce nu ai spus?
Ana îl privi.
— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.
Mihail își scoase mănușa.
— Soțul tău a murit apărând zidurile.
— Știu.
— Și acum îți dai și mâncarea?
Ana răspunse:
— Nu dau mâncarea.
— Atunci?
— Dau ceea ce avem.
Mihail înțelese.
În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.
O bucată de pâine.
Un sac de cartofi.
Un borcan cu miere.
Un pumn de nuci.
Oamenii își împărțiră proviziile.
Și astfel cetatea mai rezistă o lună.
---
Capitolul VII — Noaptea trădătorului
Dar nu toți erau curajoși.
Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.
Își pierduse averea.
Își pierduse casa de la marginea orașului.
Își pierduse fratele.
Într-o noapte, deschise o poartă secundară.
Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.
Avea doar paisprezece ani.
— Tată!
Pavel se întoarse.
— Du-te!
— Ce faci?
— Te rog!
— Vrei să-i lași să intre?
Pavel începu să plângă.
— Nu mai pot.
Fata se apropie.
— Dar ceilalți pot?
Pavel se prăbuși în genunchi.
— Nu știu ce să fac.
Fata îl îmbrățișă.
— Atunci vino cu mine.
Împreună merseră la paznici.
Pavel mărturisi.
Poarta fu întărită.
În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.
Unii cereau moartea lui.
Dar Serafim interveni.
— Dreptatea trebuie făcută.
Apoi privi spre Pavel.
— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.
Pavel fu întemnițat.
Nu ucis.
Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.
---
Capitolul VIII — Focul
Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.
Focul se răspândi.
Flăcările se ridicară deasupra caselor.
Oamenii alergară cu găleți.
Andrei intră în clădire.
— Ieși! strigă Mihail.
— Sunt oameni înăuntru!
— Andrei!
Tânărul intră.
Găsi doi copii.
Îi ridică.
Îi scoase afară.
Apoi se întoarse.
Într-un colț găsi un soldat rănit.
Nu purta uniforma apărătorilor.
Era un soldat otoman.
Andrei se opri.
Omul era aproape inconștient.
— Ajutor...
Andrei îl ridică.
Îl scoase și pe el.
Când Mihail îl văzu, întrebă:
— Cine este?
— Un rănit.
— De-al nostru?
Andrei clătină din cap.
Mihail privi soldatul.
Apoi spuse:
— Atunci este un om.
Soldatul fu dus la bolniță.
Acolo primi apă.
Pansamente.
Mâncare.
Când își reveni, întrebă:
— De ce?
Călugărul îi răspunse:
— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.
Soldatul privi icoana din cameră.
Nu spuse nimic.
---
Capitolul IX — Ultimul asalt
Primăvara veni.
Zăpada începu să se topească.
Dar odată cu primăvara veni și vestea:
Armata pregătea atacul final.
Mihail adună comandanții.
— Nu mai avem suficienți oameni.
— Câți?
— Prea puțini.
— Tunuri?
— Și mai puține.
— Provizii?
Mihail tăcu.
Toți înțeleseră.
În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.
Serafim ieși în mijlocul oamenilor.
— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.
Nimeni nu răspunse.
— Nu vă promit că vom trăi.
Tăcere.
— Nu vă promit că vom birui.
Tăcere.
— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.
Andrei se uită la oameni.
Văzu soldați.
Femei.
Copii.
Bătrâni.
Preoți.
Negustori.
Fierari.
Țărani.
Toți stăteau împreună.
Atunci înțelese.
Brașovul nu era zidul.
Brașovul erau oamenii.
---
Capitolul X — Ultima zi
Dimineața începu cu ceață.
Apoi se auziră tobele.
Apoi cornurile.
Apoi strigătele.
Armata înainta.
Porțile fură lovite.
Tunurile trăgeau.
Zidurile se cutremurau.
O parte se prăbuși.
Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.
Mihail ridică sabia.
— Înapoi!
Andrei lupta lângă el.
Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.
Nu pentru că încetase să-i fie frică.
Ci pentru că frica nu mai era stăpână.
Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.
Apoi se întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre munți se auzi un vuiet.
Mihail ridică privirea.
Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.
Oastea aliată sosise.
În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.
Cavalerii dinspre apus veniseră.
Oameni din satele din jur veniseră.
Țărani înarmați.
Soldați.
Mercenari.
Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.
Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.
Bătălia deveni uriașă.
Seara, câmpul era acoperit de fum.
Apoi se făcu liniște.
Atacul se oprise.
Brașovul rezistase.
---
Capitolul XI — După luptă
Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.
Nu era nimeni care să danseze.
Nu era nimeni care să strige de bucurie.
Prea mulți muriseră.
Pe ziduri erau crăpături.
Casele erau arse.
Bisericile aveau ferestre sparte.
Piața era plină de moloz.
Andrei mergea printre ruine.
Îl găsi pe Mihail.
Căpitanul stătea lângă un zid.
— Am câștigat? întrebă Andrei.
Mihail îl privi.
— Nu știu.
Andrei zâmbi amar.
— Iar „nu știu”.
— Da.
Mihail se uită spre cimitir.
— În război, victoria este un cuvânt greu.
Serafim veni lângă ei.
În mâini ținea o cruce.
— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.
Bătrânul răspunse:
— Îngropăm morții.
— Și apoi?
— Reparăm casele.
— Și apoi?
— Ridicăm bisericile.
— Și apoi?
Serafim zâmbi.
— Ne amintim.
---
Capitolul XII — Yusuf
La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.
Printre ei se afla Yusuf.
Andrei îl recunoscu.
— Tu.
Yusuf zâmbi obosit.
— Eu.
— Ai fost la porți.
— Da.
— De ce ai venit?
Yusuf privi spre ruine.
— Pentru că am primit un ordin.
Andrei tăcu.
— Și acum?
Yusuf oftă.
— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.
Andrei se uită la el.
— Ce vrei să spui?
— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.
Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.
— Dar eu am văzut oameni.
Serafim se apropie.
— Și noi am văzut un om.
Yusuf îl privi.
— De ce mă tratați cu milă?
— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.
Yusuf coborî privirea.
— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.
Serafim răspunse:
— Dumnezeu îi vede pe toți.
---
Capitolul XIII — Crucea
În anul următor, Brașovul începu să se ridice.
Casele fură reconstruite.
Zidurile reparate.
Fântânile curățate.
Bisericile restaurate.
În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.
Pe ea nu era scris numele niciunui rege.
Nici numele unui general.
Nici numele vreunui erou.
Era scris doar:
„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”
Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.
Mihail îl privi.
— De ce atât de simplă?
— Pentru că nu vreau să uităm.
— Ce?
Andrei se opri.
— Că am fost aproape să pierdem totul.
— Și totuși n-am pierdut.
Andrei privi spre biserică.
— Am pierdut oameni.
Mihail tăcu.
— De aceea trebuie să ne amintim.
---
Epilog — Ultima Cruciadă
Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:
— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?
Andrei zâmbi.
Era bătrân.
Părul îi albise.
Mâinile îi erau deformate de fierărie.
Dar ochii îi erau aceiași.
— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.
— Și a fost?
Andrei privi spre zidurile Brașovului.
— Nu.
— Atunci de ce?
Bătrânul se aplecă spre copil.
— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.
Copilul se miră.
— Mai sunt războaie?
— Nu despre asta vorbesc.
Andrei făcu semnul crucii.
— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.
— Cu cine?
Bătrânul privi spre munți.
— Cu frica.
Apoi spre biserică.
— Cu ura.
Apoi spre oraș.
— Cu lăcomia.
Și, în cele din urmă, spre copil.
— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.
Copilul tăcu.
Andrei continuă:
— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.
— Și cine a câștigat?
Bătrânul zâmbi.
— Cel care și-a păstrat sufletul.
În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.
O dată.
De două ori.
De trei ori.
Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.
Peste zidurile vechi.
Peste Tâmpa.
Peste mormintele celor căzuți.
Peste casele ridicate din nou.
Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.
Andrei închise ochii.
În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.
Focul.
Tunurile.
Strigătele.
Zidurile.
Crucea.
Și glasul bătrânului Serafim:
„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”
Apoi clopotul bătu din nou.
Iar Brașovul tăcu.
Nu de frică.
Ci de recunoștință.
Pentru cei care plecaseră.
Pentru cei care rămăseseră.
Pentru credința păstrată.
Pentru casele reconstruite.
Pentru copiii care puteau din nou să râdă.
Și pentru pacea care venise după război.
De atunci, bătrânii spuneau copiilor:
„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.
Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.
Pentru că zidurile pot apăra un oraș.
Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”
Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.
Deveni o legendă.
Nu despre ură.
Nu despre răzbunare.
Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.
Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.
Un clopot care nu chema la război.
Ci la rugăciune.
Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:
Nu când sabia a fost pusă în teacă.
Nu când armatele au plecat.
Nu când zidurile au fost reparate.
Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.
Sfârșit.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
Început de toamnă
- Bre, sâ ti duci în casa mare și să-i dai băietului plapuma ceea albastră și o pernă mare... Sâ hie di sufletu' mieu...
- Mulțumesc, nu-i nevoie, bunică!, am protestat eu cu voce slabă.
- Hait! Zi "bogdaproste" cum te-am învățat! Și să mă pomenești maică...
Apoi s-a lăsat o tăcere grea, întreruptă doar din când în când, de vreun cosaș care își cânta duios menirea... Rușinat, am plecat privirea și am acceptat pomana cu inima strânsă și un nod mare de lacrimi în gât...
N-am știut atunci că aveau să fie ultimele ei cuvinte. Că aveam să privesc pentru ultima oară ochii verzi și tăioși ai bunicii, care nu îndurau proteste...
Acum, deși au trecut atât de mulți ani, tot îmi amintesc de razele acelea de soare filtrate cu grijă de părul cel bătrân din curte, de căldura domoală a sfârșitului de vară...
În acel an, o fost o vară chinuitor de caldă, cu un soare nemilos, care a pârjolit până și colțul acela uitat de lume, nu s-a facut nimic, ogoarele zăceau frânte în amorțire, strigându-și neputința în colbul zburătăcit în rafale de vânt, care nu mai aveau nici ele putere să răcorească suflarea...
Simțeam pe undeva o trădare, că ceva se întâmplase, ceva ce îmi scăpa și nu-mi dădeam seama de ce era, rătăceam de colo, colo, fără vreun scop anume, nu-mi găseam locul și mă simțeam stingher, înstrăinat...
Crescusem mare, iar locurile copilăriei îmi păreau acum mici și strâmte, de parcă lumea aceea trecută, se micșorase în ochii mei, casa, odăile, îmi păreau mici și auzeam ecouri noi care nu-mi erau cunoscute... Eu le căutam cu dorință pe cele vechi, care, iată, refuzau să iasă din umbre și să-mi stârnească ca-n alte dăți, amintirile prăfuite ale copilăriei mele...
După câteva săptămâni, vestea cea grea ne-a răsturnat viețile, și fără să vreau, am fost zvârlit într-un iureș amețitor care amenința să mă înghită, un hău întunecat luminat doar de flăcările lumânărilor de ceară galbenă...
Apoi a urmat, după lacrimi și bocete, tăcerea... O tăcere nefirească, părea că tot satul și oameni din împrejurimi se adunase în bătătură și toată lumea era tăcută și respectuoasă, se dădea la o parte din calea celor care trebăluiau toate cele câte se cer a fi făcute la capul mortului: colivă, mâncarea pentru pomană, punți, macaturi, preșuri de coade, ștergare, plăpumi, perne, găleți, batiste legate de lumânări, bănuți de legat în colțul batistelor... și benzile de mătase neagră care sublinia doliul și durerea din sufletele noastre...
Vorbele erau șoptite cu blândețe, domoale: nu, nu pune covata pentru cozonaci lângă capacul sicriului, nu se face, nu uita să pui ștergar din cela mare la cruce, leagă-l cu sfoară, iar la coroane să legi din celea mici, pentru popă trebuie să-i puie și lui din cela mare, l-am pus eu deoparte..., vezi dacă e gata tras vinul în sticle, pentru popă să-i puie într-o damigeană, și zii lu' tanti Nuța să nu uite de găină și cocoș pentru gropari, să le lege bine picioarele, să nu care cumva să se zbată peste groapă, că-i semn rău...
Apoi au urmat trei nopți nedormite care au înscris cearcăne vineții sub ochii noștri plânși de veghea de peste noapte, aranjam la nesfârșit florile care se ofileau în găleți, parcă intrasem într-un automatism, dorindu-mi să nu greșesc, să le fac pe toate așa cum trebuiau făcute după cutuma locului, fiind în permanență conștient că mă aflam sub lupa neîndurătoare a babelor din sat, care ne mâncau din ochi, pândindu-ne greșala, gata să sară cu sfaturi necerute și inutile...
În dimineața înmormântării, un soare anemic s-a ridicat peste vale, oglindind un cer curat și fără nori, iar noi am răsuflat ușurați fiindcă plouase mocănește în ultimile zile, neanticipând zloata prin care a trebuit să purcedem pe lungul drum către biserică.
Carul cu boi se opintea din greu, osiile carului scârțâiau sfâșietor ca niște bocete, iar câteva femei îmbrăcate-n negru așezau grabnic punțile de-a curmezișul convoiului, ca popa să le stropească cu vin, să le afume cu tămâie și să cânte prohodul, mai atent să nu-și murdărească de noroi sutana și patrahirul...
Din biserică a lipsit răcoarea firească vremii de-afară, era o zăpușeală care-ți cerea efort să respiri, lumea se călca pe picioare înghesuindu-se să pupe mâna mortului, iar mirosul de ceară și tămâie, acoperea aroma florilor ce înconjurau din toate părțile sicriul... Popa a cetit din cartea sfântă, iar mai apoi a cuvântat și el cu lacrimi adunate-n colțul ochilor: Coana Moașă îl adusese și pe el pe lume, printre atâția alții prezenți și ei la această tristă adunare...
La mormântul proaspăt săpat, toată lumea plângea frângându-și colțurile batistelor pătate de ceara lumânărilor ca niște lacrimi mari întărite de durere, iar zgomotul cuielor ce fixau capacul sicriului îmi zvâcnea în tâmple ca o toacă amară... Apoi a urmat zgomotul teribil făcut de pământul aruncat în groapă peste capacul sicriului, însoțit de bocetele finale, crescute în intensitatea și încordarea momentului...
Pământul reavăn și cleios mi se lipise de tălpile pantofilor și parcă o vedeam în minte pe bunica țuguindu-și buzele a dezaprobare, uitându-se critic la pantofii mei murdari de noroi. Clopotele băteau răgușit ca o tuse ruptă-n plămâni, iar lumea se îndrepta către pomană, fiind deja trecut de amiezi.
La pomană, încet, încet, lumea a ieșit din amorțeală, vorbăraia devenea tot mai "veselă", se mai auzea printre zgomotele făcute de tacâmuri și câte-un râset discret, gurile flămânde trebuiau să fie îndestulate cuviincios, iar comesenii vărsau și câte-un strop de vin întru pomenirea mortului: bogdaproste că bine-am mâncat, Dumnezău s-o ție în hodină veșnică, că strașnică femeie o fost, de-amu, om pleca și noi pi la cășile noastre, să nu vă hie cu suparare...
Rând pe rând, lumea a plecat lăsând bătătura-n pustie, și-am rămas doar noi, neamurile, strângând mesele și dereticând prin casă și ogradă, așezându-le pe toate cum or fost... Una dintre mătuși ne-o gătit pentru noi, nepoții, câte-o strachină de orez cu lapte și scorțișoară pe deasupra, să ne liniștească sufletele după toată agitația ultimelor zile:
- Luați și mâncați, că așa îl făcea și mama, săraca...
- N-are același gust cum îl făcea bunica!, am zis eu cu amar în glas și lăsând lingura-n farfurie cu zgomot...
Toată lumea a tăcut brusc, în timp ce cu ochii în lacrimi am părăsit bucătăria. Da bunică, așa-i, nimeni nu va putea să facă vreodată orezul cu lapte așa cum îl făceai matale... Am tras adânc aer în piept, umplându-mi plămânii cu mirosul de frunze arse. Era un început de toamnă grea...
La prisacă
- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!
- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!
- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!
Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!
Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...
Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...
Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.
Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!
Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...
Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă...
Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...
Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...
- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?
- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!
Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Reformare
Gabriel Nicoara
18 November
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 November
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 November
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗