Legământ

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

S-au dus prieteniile de-a valma, 

S-au rupt din timp mult prea ușor, 

Și sufletul mi-l ține astăzi palma, 

Ce-a strâns cândva dreptate și onor. 

S-au dus ca praful cel suflat de vânt, 

Atâtea îmbrățișări și mici favoruri, 

Și astăzi sfântul nostru legământ, 

S-a dus cu-al despărțirii zboruri. 

S-au stins în noi promisiuni de ieri,

Ca focul înghițit de propria cenușă, 

Și ne-au rămas tăceri și întrebări,

Ce au sfârșit cu toate-n prag de ușă. 

Ne-am rătăcit pe drumuri paralele,

Cu pașii grei de gânduri nerostite,

Privim acum spre vremurile acele, 

Ca înspre-o carte cu file încă necitite. 

Și poate chiar nu-i vina nimănui,

Că timpul ne desparte și ne schimbă,

Dar dorul poartă chipul orișicui, 

Iar șoaptele chemării dorm sub limbă.

Medicului Bacalbaşa

este indiferent la proverbul: bate şaua să priceapă calul

La el nu merge cu zicala,

Nici chiar de-l biciui cu cravaşa,

În cap i-s toate alandala,

De aia-i zice: Ba cal-ba şa.

Medicului Bacalbaşa

Ba cal ba şa ….

E numele ce l-a purtat,

Şi-i potrivit în breasla sa,

Căci mulţi colegi l-a-ncălecat.

Unui indecis

Supărarea când îmi vine,

Rup cămaşa de pe mine.

Când sunt vesel şi vioi,

Cos cămaşa înapoi.

Unui prost

Fiind foarte supărat,

Pleacă să îşi afle rostul,

Şi a fost solicitat,

De un sat ce-și cată prostul.

Soţul – de 1 Aprilie

Am gândit s-o păcălesc,

Şi m-am dat de ortul popii,

Ea, c-un zâmbet diavolesc,

A şi sunat pe cioclii.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate  - Petrov

Râdea Băsescu ca măgarul,

Dar s-a umplut de bube precum Iov,

Când presa-i tipări dosarul,

De când turna sub numele Petrov.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate – Petrov

A condamnat în plen securitatea,

Al nostru brav conducător,

Dar s-a aflat târziu realitatea,

Petrov era chiar angajatul lor.

Unuia din Limanu

Fiind tont şi fără-un ban,

L-am prins astăzi cu arcanu,

Să-l aducem la liman,

Însă a ales …Limanu.

Succes în viaţă

Ambiţioasă a fost mereu în viaţă,

Şi-a căutat succes, avere a avea,

Dar nu prin studiu ori povaţă,

Ci c-un uşor morav ce-l practica.

Patroană  

Patroană eşti, cu firmă de medicamente,

Ne-ai spus-o răspicat din gură,

Dar straniu e, că realmente

Vinzi aspirina săracului doar pe centură.

Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,

Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,

Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,

E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.

Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,

Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,

Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,

Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.

Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,

Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,

Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,

Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.

De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,

N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,

Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,

În care fragede vlăstare, încep să se usuce...

Ia-mi tot ce dorești,

Ia-mi munții și marea,

Îți dau ce voiești,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi ochii albaștri,

Ascunde-mi cărarea,

Îți dau tot ce am,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi lacrima pură,

Suprimă-mi iertarea,

Îți dau toată averea,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi cântul și dorul,

Ia-mi exaltarea,

Îți dărui și zborul,

Dar niciodată uitarea.

Ia-mi dreptul la tot,

Ia-mi viața de îndată,

Dar nu-mi cere să uit,

Chipul tău...niciodată.

Fiecare avem o cale, un pustiu de drum, 

Sub aceeași oarbă mângâiere, 

Toți purtăm un foc ce va fi un scrum, 

Și-l va duce vântul ca pe-o adiere. 

Printre noi trec spații care nu cer pași,

Și se strâng noi fețe fără-un ideal, 

Din mulțimea toată doar cu cei rămași, 

Vom străbate viața înspre un final. 

Ne purtăm în brațe când ne e mai greu,

Și păstrăm lumina ca pe-o lege a firii,

Căci pe fiecare umăr sprijinit mereu, 

Ne va sta de veghe îngerul iubirii.

Și-atunci când tăcerea își mai face loc, 

Ne găsim urmașii care vin spre noi, 

Și din scrumul tainic se-nfiripă-un foc, 

Prin care ne-întoarcem iarăși înapoi. 

Bătea în tindă ceasul cu pendulă,

Un clopot surd cu limbă de cenușă,

Și fiecare clipă, ca o rană,

Își deschidea o pleoapă undeva pe ușă.

Din filele rămase-n cuiul rugii,

Se scuturau amiază și amurg,

Iar sfinții, scoși din aurul icoanei,

Purtau pe frunți întregul vulg.

Sub pleoapa grea a fiecărei clipe,

Tresare-un clopot mut, de plumb topit,

Și bate des în tâmpla amintirii,

S-aducă înapoi ce timpu-a risipit.

În sângele pereților mai arde,

Un soare stins, cu dinți de fier coclit,

Iar casa, văduvită de răsuflet,

Își ține-n grinzi trecutul pironit.

În podul minții, timpul tot atârnă,

Ca o icoană spartă de tăceri,

Iar anii, cu miros de ceară arsă,

Se scurg pe ziduri reci, fără puteri.

Pe sub pământ se-aude încă timpul,

Cum roade-ncet la oase și la fier,

Iar amintirea, ca o rădăcină,

Străpunge lutul rece către cer.

Dar dintre toate umbrele căzute,

Se naște, fără zgomot, un contur:

Un pas timid ce caută lumina,

Pe toate drumurile din împrejur.

Iar sufletul, cu haine de țărână,

Își cară umbra-n spate ca pe un sicriu;

Prin el se plimbă toamne fără nume,

Și-un Dumnezeu tăcut, dar încă viu.

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!

Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,

căci veneau cu vorbe moi,

cu promisiuni de liniște,

dar fără cruce,

cu zbor, dar fără cer,

cu iubire, dar fără Adevăr.

Erau dulci —

nu la gust,

ci în uitare.

Mă făceau să nu mai simt

pustiu, sete, dor…

Nimic.

Și mi-am spus:

„E bine aici.

Mai stau puțin.”

Dar „puținul” s-a făcut ani,

și dulceața a devenit somn,

iar somnul — moarte tăcută.

Tu, însă, n-ai venit cu foc,

nici cu fulger,

ci cu o amintire

care durea:

chipul meu,

așa cum l-ai gândit Tu,

și nu cum l-am modelat eu.

Atunci am plâns nu pentru păcat,

ci pentru cât de ușor

l-am numit binecuvântare.

Amăgirile mele nu m-au trădat,

ci m-au adormit.

Dar Tu m-ai strigat pe nume

și ai rupt dulceața cu amărăciune,

ca să-mi redai foamea

de cer.

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

Îmi doresc să plec undeva departe de tot,

Nu vreau să rămân în viață cu sufletul mort,

Vreau să-mi demonstrez mie că și singur pot 

Să fiu fericit chiar dacă-n viață n-am niciun scop

Nu tânjesc după succes sau după lucruri materiale 

Toate astea sunt ca un trandafir rămas fără petale

N-au pic de frumusețe pentru mine, ști destul de bine...

Tot ce-mi doresc în viață e legat cumva de tine,

Tu ești tot ce-mi doresc, ești "totul" după care tânjesc

Tu ești tot ce visez, de asta delirez, de asta greșesc.

În fiecare zi, în fiecare clipă doar la tine mă gândesc,

Am s-o fac mereu, n-am să m-opresc nici dacă-nebunesc.

În prima strofă am mințit, tu ești al meu scop, 

Fără tine nu pot fi fericit, fără tine-s pe deplin mort

Oferă-mi din râul iubiri tale măcar un singur strop

Ș-am să-ți ofel din al meu un întreg potop.....

Oferă-mi din timpul tău măcar câteva clipe,

Măcar o dată să fac parte din ale tale vise 

Măcar o dată să mai aud că-mi zici că mă dorești 

Pentru o ultimă dată să simt că mă iubești.....

Cad frunzele galbene,trec clipele...

Copacii-și plâng nostalgic copiii când pleacă,

Ce mor să renască..

Și-așteaptă ca iarna să treacă!

Speranța nu moare ușor...

Iar noi stăm departe visând,

Visarea e gratis vinu-i mai scump,

Și totuși iubirea nu pleacă curând!

Romanța aceasta-i chiar toamna frumoasa!

Privește-o mereu,privește-o dimineața..

Căci toamna zâmbește și cântă-n apus,

Concertul de toamnă nu-i trist cum s-a spus,

Doar dragostea noastră are aceleași culori,

Iubirea nu-i anotimp muribund,

Tristețea ascunde-un fior,

Căci toamna-i romanță de vrei, Sau mai degrabă un cântec de amor!

(3 noiembrie 2022 Horia Stănicel)