ÎN TĂCEREA ICOANEI

Omul merge prin lume

ca unrege orb

peste un regat care moare încet,

cu orașe ascunse în nepăsare

și inimi zidite în asfalt.

Auitat că odinioară

își învelea somnul

cu foșnetul pădurii

și își aprindea visele

din focul stelelor.

Acum smulge munților tăcerea,

taie rădăcinile apelor

și lasă în urma lui

pământul să sângereze.

Iar natura tace.

Tace adânc,

ca o mamă lovită de propriul copil,

ascuzându-și durerea

sub iarbă, sub ploi, sub anotimpuri.

Dar în fiecare furtună

se aude o judecată vegetală,

în fiecare copac doborât

cade o parte din sufletul omului.

Omul a uitat că el și pădurea

se hrănesc din același pământ,

respiră același aer:

unul respiră prin plămâni

celălat prin frunze.

Și poate că sfârșitul lumii

nu va veni prin foc,

ci în ziua aceea liniștită

când ultimul copac

nu va mai recunoaște

mâna omului

ca pe mâna unui frate.

Te uiți în oglindă și nu te recunoști,

fața ta e un colaj de amintiri șterse.

Ochii tăi caută ceva ce nu există,

o lumină care s-a stins fără să întrebe.

Mâinile tale, sunt obosite,

fără direcții, își caută conturul.

Unde ai uitat cine ești?

Sau ești doar o umbră ce trece prin timp?

Străzile îți poartă pașii grei,

dar orașul nu te întreabă nimic.

Lumea se mișcă repede,

și tu rămâi acolo, prins în momentul tău. 

Poate că ești doar o fantomă

într-un corp prea tânăr pentru a te simți pierdut.

Dar fiecare pas e un început,

un drum pe care îl urmezi fără hartă.

Și poate, când îți vei ridica privirea,

vei găsi, în sfârșit, un loc în care să rămâi,

un loc unde oglinda nu te mai minte,

iar tu, dincolo de reflecție, vei fi tu.

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

Am lăsat o foaie goală
mă tot așteaptă de astă-vară,
mă tot așteaptă să viu
pe cărarea ce încerc să o scriu.

E așa nerăbdătoare
eu parcă n-am chemare
sufletu-mi în pustiu
atunci când va fi... e deja prea târziu.

Și as face atât de multe
atâtea nenumârate putute
să o iau sub un copac
să-i destănui tot ce țin de un veac.

Iartă-mă speranță
caci prea greu mă pot porni
n am putere încă să ajung la tine,
dar mai stai înc-o zi.

Irigă pustiul din mine, Doamne,

căci uscăciunea m-a învățat să tac.

Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască

în lutul acesta ars de așteptare.

Mi-am pierdut lacrimile

printre pietrele care mi-au fost pat,

și dorul — odată izvor —

s-a întors în mine ca un spin.

Unde e roua Ta,

cea care odinioară îmi uda privirea

în zorii rugăciunii?

Unde e atingerea Ta

ce făcea din rănile mele candele?

Pustiu sunt, Doamne,

dar nu piatră.

Încă mai simt cum sub coajă

se frământă o sete ce nu moare.

Trimite o adiere din Duhul Tău

să-mi răscolească nisipul inimii.

Dă-mi o rană care sângerează lumină

și o rană care nu uită să spere.

Irigă-mă, Doamne,

nu cu belșug, ci cu Tine.

Un strop din Tine

poate face din deșert o grădină.

Visul înălțător,

Lumea dorului strălucește.

Rimele dansează ușor,

Sensul se dezvăluie discret.

Epitetele măiestre îmbracă,

Versurile cu tandrețe și har.

În lumea dorului, sufletul se trezește,

Cuvinte pline de iubire și dar.

Culorile se contopesc grațios,

Pe pânza poeziei ce prinde viață.

Lumea dorului e o melodie dulce,

Cu note ce ne aduc fericirea.

În fiecare vers, un univers întreg,

Se deschide către eternitate.

Lumea dorului ne poartă pe aripi de vis,

În căutarea noastră de libertate.

Acolo unde rimele se împletesc sublim,

Sensul se ascunde printre cuvinte.

Lumea dorului e o comoară prețioasă,

Ce luminează inimile noastre sfinte.

diverse clipe în ipostaze ce
interpretează vibrant aurore
care, boreale, așten în cer
stalactite ce curg spre muritori...

căutarea te paralizează în spectacolul
de umbre, care se remarcă gri,
pe șevaletul unor prunci
de tenori, sobri și flămânzi

apoi, îmi ceri iertare ca și cum ai fi,
de ani lungi, împletit în durerea
pe care o pun, în zile impare,
pe seama unui moft

cafeaua amară lustruiește
otrava cu care am obosit
atât de mult, încât aș vrea
din nou, talpa să-ți sărut

să strig minunate hohote
de cristal, în care să se arate
zborul niciuneia dintre
aripile pe care le purtăm

în zile de sărbătoare și,
bineînțeles, totată înțelepciunea
se va îmbulzi să mai prindă
doar una din cele 7 minuni

date prin praf de stele și
așezate pe o masă a tăcerii,
inaintea unui fulger
profanat, demult

dintr-o copilărie abandonată
într-un vis în care au jucat,
pe rând, mari nume ale
unor culori de nedescris

se așterneau, așa, parcă
era al lor tot timpul
al cărui cifru domnește
ca un sfinx, dinadins...

inclusiv o vioară și-un pian
au deschis orizontul, ca pleoapa
din care mai răzbește
o dâră de surâs

cu capul lăsat pe spate,
ca într-o visare din negura
unui diapazon ce cântă fals,
ascuns sub soare

chicoteli ale unor raze
desprinse parcă dintr-un
stol de privighetori cu inimi
de bătrâni flămânzi.