Lumea dorului

Mi-e frică de înălţimi,

De pereţi curbi şi roşii,

De petale de creier,

Ce-mi muşcă din gânduri,

De mine şi floarea de colţ,

De ape uscate şi falnice bolţi.

Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

Să-mi chem tovarăşii la un taifas,

Să împrăştii cuvinte murdare,

Şi să beau cu cine-a rămas.

Alerg pe urmele dimineţii să prind albastrul.

Mă împedic în verde şi cad ,

Ochiul meu drept sare şi prinde la timp ochiul meu stâng .

Eu rămân cu genunchii înverziţi ,

De unde păsări ciugulesc iluzia de muguri roşii .

            Ea a străbătut palate, 

            A mai învățat și carte, 

            Dar ce folos?

            Când ea nu știe,

            Cine-i Împăratul bun? 

            Sora ei e mai prostuță,

            Nu prea pleacă din oraș, 

            Dar ea știe cine-i Domnul,

            Împărat de împărați!

              Ce folos, că pe Pământ

              Tu ești bun și-ți trăiești viața,

              Dacă încă n-ai aflat,

              Cine oare te-a creat?

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Femeia plânge dacă-i pasă și de nu-i pasă plânge iar,

Sau poate la tv transmit o știre cu subiect amar.

Tu strige-i mâna, să te știe alături, sprijin hotărît,

Că dacă-i spui să nu mai plângă e ca și cum o strângi de gât!

Femeia spune chiar de tace, iar dacă tace nu-i a bine.

Ea are "câteva cuvinte" , toate cinci sute-s pentru tine.

Primește darul și repetă, învață totul pe de rost,

Că-n vorba ei e o magie și de n-asculți îți merge prost!

Femeia, ea aude totul la fel precum auzi și tu,

Dar nu aude niciodată când îi "șoptești" cuvântul "nu".

Femeia are mii de vise, cu tine are doar un vis:

Să faci întotdeauna ceea ce-ai zis, așa cum ai promis!

Femeia care e femeie, e fericită și atât.

Și fără fard, și fără botox, și fără colier la gât,

E fericită doar cu tine și-n anii buni și-n anii grei,

Dar e destul să se-ntâlnească cu alte câteva femei...😉😁

Tic, o clipă care fuge,

În tăcerea ce se duce,

Își dansează-n ritm ușor

Pașii unui visitor.

Tic, o șoaptă-n noaptea grea,

Fără sunet, fără stea,

Caută să prindă-n zbor

Timpul care-i trecător.

Tic, și-i iarăși dimineață,

Orele își poartă ceața,

Dintr-un ceas pierdut în veac

Răsare dorul și-l desfac.

Tic, rămâne ca un semn,

Sufletul în taină-i demn.

Tic... un gând se pierde-n vis,

Și tot ce-a fost, acum s-a scris.

În noaptea sfântă de Crăciun,

Luminițele strălucesc în drum.

Îngerii cântă cu voce blândă,

Vestind nașterea lui Isus în lumea bună 

Clopotele sună în depărtare,

Oamenii se-adună laolaltă-n caleașcare.

Cu suflete pline de bucurie și speranțe noi,

Sărbătorim împreună miracolul divin al Nașterii lui Hristos. 

Prin casele noastre se-arată lumina,

Dragostea și bunătatea ne unesc într-o singură linie fina.

Ne împodobim bradul cu straluciri colorate,

Și ne umplem inimile cu fericire și pace nesfârș În această zi specială, să fim uniți și darnici,

Spre cei în nevoi să fim mereu apropiși și blânzi.

Colindăm cu bucurie și zâmbet pe fețe,

Aducând speranță și iubire în inimi de toate felurile și vârste.

În jurul focului, în căldura casei noastre,

Ne adunăm cu cei dragi, împărțind povestiri și povești albe ca zăpada.

Cu fulgi de nea dansând în vântul rece de iarnă,

Simțim magia Crăciunului, o emoție ce nu se lasă uitată.

Sărbătorim nașterea Domnului cu cântece pline de har,

Rugându-ne pentru pace pe pământ și armonie-n dar.

Craciunul e timpul să dăruim și să primim cu inima deschisă,

Iubirea să fie darul nostru cel mai prețios, Continuând:

În fiecare an, sărbătorim cu bucurie,

Nașterea lui Isus, lumina noastră cea vie.

Să ne adunăm în jurul bradului împodobit,

Și să fim recunoscători pentru tot ce-am primit.

În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și al dorinței de a fi autentic.

Sunt stânca pe care mulți se pot sprijini,

Dar și forța ce nu poate fi îngenuncheată.

În ochii mei strălucește hotărârea,

Ca un soare ce răsare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare ce nu cunoaște sfârșit.

Ca Taurul, simt legătura cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt pământean, ancorat în realitate,

Dar am și o latură sensibilă și tandră.

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță,

Și caut stabilitatea într-o lume mereu schimbătoare.

Ca Taurul, mă bucur de confort și lux,

Dar știu să prețuies În mine curge puterea unui Taur,

Semn al încrederii și autenticității.

Sunt stânca pe care mulți se sprijină,

Dar și forța ce nu poate fi înfrântă.

Ochii mei strălucesc de hotărâre,

Ca un soare pe cerul senin.

Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,

Cu o determinare fără sfârșit.

Ca Taurul, simt conexiunea cu natura,

Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.

Sunt ancorat în realitate, dar sensibil și tandru,

Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță.

Caut stabilitate într-o lume mereu schimbătoare,

Mă bucur de confort și lux ca Taurul.

Dar știu să prețuiesc lucrurile cu adevărat importante,

Iar zodia mea mă inspiră să fiu puternic și autentic.

Într-un univers de vis,

Iubirea ne-a adus fericire.

Îmbrățișări calde, săruturi dulci,

Noi suntem eternitatea vie.

În ochii tăi strălucește lumina,

Ard flăcări de pasiune aprinsă.

Împreună în dansul iubirii,

Simțim cum timpul se oprește.

Cuvinte tandre, promisiuni sincere,

Ne leagă sufletele într-un cântec.

Fiecare atingere e o melodie,

Ce vibrează în inimi cu dorințe.

În lumea noastră de iubire pură,

Zidim un castel al fericirii.

Cu fiecare zi ce trece, creștem,

Ca doi îndrăgostiți în armonie.

Așa că sărbătorim dragostea noastră,

Prin versuri pline de emoție.

Un cuplu unit și împlinit,

Povestea noastră, o bucurie.

Sufletul meu arde, încins în ura

Care-mi îmbracă inima, o mască de ceață.

Pierdut în gânduri, în noaptea cea sură,

Căutând o cale, căutând o rază.

Umbrele trecutului se-nalță, se-adună,

Îmi sufocă zâmbetul, îl transformă în scrum.

Lacrimi reci îmi spală obrazul,

Dar nimeni nu vede, nimeni nu știe de drum.

Ura crește ca o fiară, mă roade,

Speranța se stinge, e doar un ecou.

Inima-mi bate într-un ritm de hoarde,

Și tristețea curge, un râu de cadou.

Ești tu acolo, îmi șoptești minciuni dulci,

Dar eu simt doar frigul, o iarnă eternă.

În jurul meu, ziduri, în jurul meu, cruci,

Și lumea e rece, nimic nu se cernă.

Închide-mi ochii, lasă-mă să cad,

În abisul acesta, în noaptea de vis.

Poate-n durere, voi găsi un alt vad,

Poate-n întuneric, voi găsi un paradis.

În lumina dimineții, răsare soarele,

Cu raze calde și zâmbet luminos.

În sufletul meu, se naște bucuria,

Și viața prinde contur în culori frumoase.

Prin câmpii verzi și dealuri înflorite,

Pasul meu ușor pășește cu dragoste.

În fiecare floare și fir de iarbă,

Simt că natura îmi șoptește poveste.

Pe aripile vântului mă ridic în zbor,

Spre cerul albastru și nori pufoși.

Libertatea mă îmbrățișează tandru,

Iar visurile mele devin mai frumoase.

În liniștea nopții, stelele strălucesc,

Ca diamante pe cerul întunecat.

Misterul universului mă fascinează,

Iar inima mea bate în ritm neîncetat.